aș da vremea înapoi..

 Emoțiile încep din clipa în care aflu că vine în țară.. 

Cresc, se adună, simt  că  nu-mi mai găsesc locul..Sosește la timp avionul?  Îi rămâne timp să vină și acasă? Să treacă și pe la fratele lui?

  Ne vedem de două ori pe an.  De sărbători sau în trecere, printre probleme de serviciu.

Dimineață rece.
Inceput de toamnă. Ne întâlnim în oraș, să mai rezolvăm din probleme.

Îi văd.

Este prea mare bucuria!!  Ce  extraordinară surpriză!

Se întâmplă atât de rar, in ultimii ani, ca băieții mei să vină în același timp acasă.

Din nou acasă!

Ca ieri. Ca atunci  când  toamna avea  gust  de mere galbene și roșii în pagini de abecedar, în stol de bastonașe, cârlige și mulțimi colorate..

Ca-ntr-o carte nescrisă, îmi trec prin minte  secvențe dragi- albastrul cernelii de pe degetele  palmelor mici. Poveștile spuse . Sau   doar gândite.  Ghidușii cu duiumul, teme scrise noaptea  târziu, din cine știe ce motive,  intârzieri care cândva mă supărau,   ședințele cu părinții  a căror dată o aflam cu un ceas înainte, examenele lor și  emoțiile mele.

   Veri petrecute impreună și  mult prea repede separat..

Timpul zboară. 

Ne spunem atât de puține. Rămân  atâtea intrebări.

Despărțirea  doare. Începe încet.. de cu seară. Noaptea e lungă. Albă și apăsătoare.

Dimineața vine cu zvon de vorbe șoptite. Greu  mă hotărăsc să  să bat în ușă.

Mai lasă-mă puțin, mami. ..

De câteva ore este din nou la el acasă.

Alt acasă.