gandul zilei

Astazi o sa-ti spun o poveste. Chiar daca ai mai auzit-o.

Daca ai vreme, citeste apoi si o poezie!

Într-un sat- ca multe altele- trăia odată un  fecior   frumos.

Cuminte ca o fată mare. 

Trudea din zori și până în noapte, oriunde îl chemau oamenii.  Îi rămânea foarte puțin timp pentru odihnă.
Cu toate astea, sărăcia  nu-l slăbea cu niciun chip.

Într- zi, omul și-a luat lumea în cap.

Pe unde mergea, drumurile erau desfundate, satele mai sărace decât cel în care văzuse el lumina zilei,  prin curțile școlilor și ale dispensarelor, umblau , în voie, câini hămesiți de foame, oamenii- parcă se vorbiseră- toți cu privirile în pământ. 
Uitaseră să mai zâmbească..

Pe la amiază,  doborât de oboseală,  s-a oprit într-un sat mare. Ulițele păreau curate, curțile  aveau porți fără încuietori, la ferestre, obloanele trase . Nici țipenie de om.

- Pe câmp nu muncește nimeni, aș fi văzut  eu,  gândește cu voce tare  flăcăul.

Și cum sta el , așa, pe marginea unui șanț, cu fruntea în palme, zărește ceva mai încolo, pe prispa unei căsuțe, un moșneag. Apropiindu-se timid, îi dă binețe, cum învățase el de pe la alții..  

Moșul își ridică ochii stinși și-i face semn să se așeze.

 Flăcăul  începe să povestească-   cum sunt zilele lui, cât de mult ar vrea să muncească, dar să aibă și mulțumire, cum sunt guvernații, cum sunt legiuitorii, cum ar vrea el ca toate pe lume să aibă un rost.

 Bătrânul tăcea.

Dezamăgit, tânărul dă să plece. I se face semn să rămână.

-  Eu zic că ala care-ți dă atâta bătaie de cap, măi băiete,  seamănă cu o broască țestoasă, care  ar sta pe un stâlp..

Tânărul face ochii mari, crezând că omul de lângă el îl ia peste picior

-  Cum așa, bre? nu înțeleg deloc.

-  Uite cum stă treaba, ia ascultă:

-  Dacă vezi o țestoasă pe un stâlp, ce zici tu, așa pentru tine?

Tânărul  tace, nu știe ce să răspundă.

- Vezi, nu înțelegi  cum a ajuns ea acolo.   Nu poți să  crezi că stă acolo.  Știi, totuși ceva. Sau bănuiești că nu putea ea să ajungă singură acolo. 

          Acum,  zic eu, în locul tău, dacă tot te minunezi, n-ar trebui să faci și tu ceva, pentru ca țestoasa  asta ciudată  să nu mai fie acolo?

          Tânărul se tot mira, așa că bătrânul, ridicându-și pleoapele grele, îl lămurește.

-  Este clar că broasca nu face nimic folositor dacă stă acolo, asta pricepi?

- Mda, îngăimă  tânărul.  
Bătrânul se întoarce către tânărul nedumerit  și-i spune:

-   Rațiunea este că trebuie să ajuți broasca să coboare.

Cine zicea că,  dacă nu ai bătrâni, ar trebui să-ți cumperi?//


Ar trebui, 
de Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

o fi bine, o fi rau..

Undeva, intr-un sat , uitat de lume, traia un om . Singura lui avere era un cal. Alb, puternic, frumos. Puteai trece pe sub el, fara sa-ti apleci capul.
Omul abia isi tinea zilele si familia. Isi iubea calul, asa cum isi iubea lumina ochilor.
Saracia crestea cu fiecare zi. Localnicii i-au cerut sa le vanda lor calul. I-au oferit multi bani.
Omul s-a gandit, s-a uitat la copiii flamanzi, s-a uitat si la calul sau, si a refuzat oferta. Cumparatorilor nu le venea sa creada. Si l-au intrebat de ce isi condamna familia la saracie si chiar la moarte. Scarpinandu-se in cap, omul a zis mai mult pentru sine o fi bine, o fi rau..
Si iarasi au venit alti cumparatori, oferindu-i si mai multi bani. Si omul a raspuns la fel.
Intr-o zi, cineva a lasat usa grajdului deschisa. Calul a fugit . Au venit satenii Ai vazut? Dumnezeu te-a pedepsit..trebuia sa-l vinzi, familia nu ti-ar fi murit de foame.
Omul a privit catre cer, zicand mai mult pentru sine o fi bine, o fi rau..si a intrat in casa.
Peste cateva zile, calul s-a intors. A adus inca trei cai salbatici. Omul i-a ingrijit, erau mari si puternici. Si toata lumea il pizmuia. Celor care il intrebau daca are un cal de vanzare, le raspundea ca nu se poate desparti de niciunul, o fi bine, o fi rau..
Intr-o zi, fiul lui a plecat undeva , in alt sat. Calare pe calul cel mai puternic. Undeva, pe o costisa, a cazut. Si-a rupt trei coaste.
Oamenii il invinuiau pe omul care nu si-a vandut calul si , uite, Dumnezeu l-a pedepsit. El asculta si, uitandu-se la cer, vorbea mai mult pentru sine, o fi bine, o fi rau…
Intr-o zi , a inceput razboiul. Toti flacaii din sat au primit chemare. Au plecat si nu s-au mai intors. Niciodata.
Feciorul ranit a fost lasat acasa. Oamenii il ocoleau, privindu-l chioras.
Batranul se uita la cer, intrebandu-se o fi bine, o fi rau…

Cunoaste cineva calea cea dreapta?

p.s. Povestioara am auzit-o de la un tanar teolog , in urma cu vreo zece zile, calul, de pripas, pe internet.

Le dau mai departe- o fi bine , o fi rau..