cine mai crede

 că  veșnicia s-a născut la sat? 

Undeva, la puțini km. de oraș,  pe sprânceana  veselă  a unui tăpșan, avem o căsuță.

De pe la sfârșitul lui noiembrie, până  se deschid mugurașii, își poartă singură de grijă. Musafiri îi sunt doar vrăbiuțe gureșe,  iepuri ,  în căutare de tulpini fragede, uitate descoperite, și  câte o vulpe , care își mai rătăcește drumul.

Ieri i-a venit rândul la îngrijiri .

Am început  de dimineață, vreo zece ore de muncă, cu două pauze mici de masă. Vremea a fost înțelegătoare, așa că n-am simțit pic de oboseală. 

La plecare, ca de fiecare dată,   mi-am luat un buchet mare de  narcise și  de clopoței.

Drumul către casă taie trei sate și o câmpie.

Am regăsit prea puțin din forfota  pe care o țin minte  din anii copilăriei. 

Lipsește ceva, acea agitație  gospodărească , acel ceva care vine din suflet .

Satele mi s-au părut închise  între  ferestre cu obloane trase. 
Câte un autoturism frumos  în dreptul fiecărei porți. 

În rest tăcere.

 Nu, nu, era să uit- câțiva cheflii, uitături  întunecate,  în dreptul  halbei , peste care se ridică fumul nelipsitelor  țigări.

p.s. ai amintiri din săptămâna patimilor?

o fi bine, o fi rau..

Undeva, intr-un sat , uitat de lume, traia un om . Singura lui avere era un cal. Alb, puternic, frumos. Puteai trece pe sub el, fara sa-ti apleci capul.
Omul abia isi tinea zilele si familia. Isi iubea calul, asa cum isi iubea lumina ochilor.
Saracia crestea cu fiecare zi. Localnicii i-au cerut sa le vanda lor calul. I-au oferit multi bani.
Omul s-a gandit, s-a uitat la copiii flamanzi, s-a uitat si la calul sau, si a refuzat oferta. Cumparatorilor nu le venea sa creada. Si l-au intrebat de ce isi condamna familia la saracie si chiar la moarte. Scarpinandu-se in cap, omul a zis mai mult pentru sine o fi bine, o fi rau..
Si iarasi au venit alti cumparatori, oferindu-i si mai multi bani. Si omul a raspuns la fel.
Intr-o zi, cineva a lasat usa grajdului deschisa. Calul a fugit . Au venit satenii Ai vazut? Dumnezeu te-a pedepsit..trebuia sa-l vinzi, familia nu ti-ar fi murit de foame.
Omul a privit catre cer, zicand mai mult pentru sine o fi bine, o fi rau..si a intrat in casa.
Peste cateva zile, calul s-a intors. A adus inca trei cai salbatici. Omul i-a ingrijit, erau mari si puternici. Si toata lumea il pizmuia. Celor care il intrebau daca are un cal de vanzare, le raspundea ca nu se poate desparti de niciunul, o fi bine, o fi rau..
Intr-o zi, fiul lui a plecat undeva , in alt sat. Calare pe calul cel mai puternic. Undeva, pe o costisa, a cazut. Si-a rupt trei coaste.
Oamenii il invinuiau pe omul care nu si-a vandut calul si , uite, Dumnezeu l-a pedepsit. El asculta si, uitandu-se la cer, vorbea mai mult pentru sine, o fi bine, o fi rau…
Intr-o zi , a inceput razboiul. Toti flacaii din sat au primit chemare. Au plecat si nu s-au mai intors. Niciodata.
Feciorul ranit a fost lasat acasa. Oamenii il ocoleau, privindu-l chioras.
Batranul se uita la cer, intrebandu-se o fi bine, o fi rau…

Cunoaste cineva calea cea dreapta?

p.s. Povestioara am auzit-o de la un tanar teolog , in urma cu vreo zece zile, calul, de pripas, pe internet.

Le dau mai departe- o fi bine , o fi rau..