în zbor de cocori

  povești adevărate pentru colegii mei  de clasă, de va fi să ne vedem.

Se schimbă anotimpul, alte culori se risipesc în
calendar,Nestingherită, vremea își toarce povestea, or fi plecat, și aștepți să se întoarcă, din nou, cocorii. Le-ai văzut vreodată zborul, unghi fără geometrie, schimb de locuri în mers?

Uneori te uiți așa îndelung și nu vezi nimic, alteori chiar fără să-ți pui ochelarii, livezi de  întâmplări se desfac din buchet, tapiserii suav colorate se răsfață în mers fără grabă . Un fel de convalescență  se lasă pe suflet, ți-e dor și ți-e sete, eziți între dubiu și hartă de fapte, dincolo de tine ziua își împlinește menirea, a simți, a zâmbi devin unul și același confuz sentiment, dorul nu înseamnă trecut,toamna plutește prin frunze.

Și începe școala.

Mi-aș dori să fiu,din nou,școlăriță sau mama școlarilor mei, ori, bine lasă, m-aș mulțumi să fiu profesoara debutantă cu aripi crescând din suflet.

Nimic nu se întoarce, timpul este necruțător.

  Nu pot să privesc începutul anului școlar oricum, așa că, din noianul amintirilor culeg doar cu vorbe două portrete ale profesorilor mei de liceu.

   Cu porecle, că asta au făcut mereu copiii :și-au numit profesorii, așa  cum i-au perceput.

babacu

Nu râdea niciodată.

Chelia și fața roșie, rotundă, pe care spânzurau ochelarii cu o ramă groasă, cafenie, il făceau mai de temut decât atitudinea.Ochii mici, cenușii ne țineau atent sub observație, astfel că in clasă nu se auzea nicio șoaptă.

 Adresându-ni-se, asta se întâmpla de câte ori chema la lecție câte doi sau trei elevi, epuiza întreg câmpul lexical al preocupărilor noastre de popor mioritic" berbeci", "oi", "ciobani"," "miei", „la păscut”.
Daca nu folosea creta, cu care in timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla, se mișca încoace și încolo,ca un titirez, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.

După primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda. Cine promova la el era un om fericit. Nu exista lecție de zi, așa că: aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerină erau teme de care nu aveai cum să scapi nici in visele tale de adolescent îndrăgostit.

 Notele primite frecvent erau cele de 2, unii, mai norocoși, se puteau lăuda cu nota 6, dacă știau teoria perfect si nu puteau rezolva problema dată. Câțiva aleși de soartă erau răsplătiți cu 9. Ei știau tot.

Până la sfârșitul anului școlar, toți știam aproape tot manualul, la orice oră, din zi sau din noapte am fi fost întrebați .

La bacalaureat ne-am ales chimia ca probă de examen, iar notele au fost cele mai bune.

Doi ani ne-a fost diriginte; nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce vrem să devenim ori să-și fi dorit să afle câte ceva despre noi, despre gândurile și speranțele noastre . 

La banchetul de absolvire, când l-am imortalizat în poză, l-am văzut râzând prima oară. 

Rebelul M.C.a compus o epigrama despre Ali-Baba si cei 40 de hoți .

S-a distrat babacu!😀

Nu l-am mai revăzut de atunci niciodată; niciunul dintre colegi nu l-a mai întâlnit.

M-am gândit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de soluții și de substanțe. 

Un fel de duioșie, amestecată cu un respect, de care n-aș fi putut pomeni în anii de școală, a înlocuit frica pe care o simțeam când trebuia să ies la tablă. 

Știu și astăzi câteva formule din chimia organică si anorganică ; deseori am rezolvat, cu fiii mei sau cu elevii cărora le-am devenit dirigintă, când se plângeau de chimie, de-a lungul anilor, probleme de chimie, deși specialitatea mea este una care nu i-ar fi plăcut nicicum fostului meu profesor.

Timpul răbdător a făcut din figura aceea înspăimântătoare un bătrânel, pe care il asociez, zâmbind, ori de câte ori îmi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi in anii de liceu .//

  domnu  Stas

Privire cenușie, păr argintiu, dat pe spate.Camgăr bleumarin, revere și mâneci tocite de atâta purtat, greu de imaginat cum rezistau dungile perfecte ale pantalonilor, dacă te gândești că  două ore pe tren  nu însemnau  deloc puțin.Cred că era  singurul costum pentru școală.
În vocea lui auzeam  sâsâitul ciocului de gâscă, mereu pregătit să înhațe piciorul cuiva.
Domnu Stas ( năbădăioși sunt adolescenții, în liceu nu scăpase profesor fără poreclă) era profesorul nostru de desen.  Nu mă întreba ce nume avea, nici nu cred că i l-am rostit vreodată,domnu stas, așa îl știau toți elevii liceului. Bucureștean foarte instruit, serios, că nici prin cap nu ți-ar fi trecut să vii la oră fără planșetă, florar, echer, toc, tuș, peniță redis ( cred că nu greșesc),despre blocul mare, cât jumătate de bancă, nici nu mai vorbesc.

Și asta, în fiecare zi de luni.

Să-ți spun cât mă chinuiam cu afurisitele de  planșe? câte ore pierdeam duminică, în loc să merg la un film?  Niciodată nu era mulțumit, nimeni din clasă nu cred să fi avut media 10.

Deunăzi, într-o librărie, vânzătoarea a făcut ochii mari de tot, auzind, probabil, după cine știe câți ani, că  un copil  i-a cerut  toc și peniță..
Mi-am amintit de Domnu Stas. 

Și de scrierea lui  înregimentată între  linii perfect paralele.

Și m-am întrebat, așa pentru mine:oare cum mă porecleau elevii ? 😀

de-ale lui septembrie

Mama, mătușa  și puștiul. Să aibă vreo 10 ani.

  Gară nu-i, nici el nu  ar fi  domnul Goe, că nu poartă  costum de  mariner/ marinal etc.

Spășite, doamnele calcă uitându-se în jos, mama pe lângă puișor, mătușa, mai îndrăzneață, chiar pe  banda  bicicletelor. 

Puștiul este nervos până peste poate.

 Țipă către mama sfioasă ca o școlăriță:

-M-ai făcut de râs, o să mă pârască la toți vecinii, o să vezi tu  cum o să strige ăia după  mine,o să-mi zică în toate felurile.

- Dragul meu, i-am spus colegului tău doar să nu mai meargă cu bicicleta pe trotuar, este îngust și denivelat.  Și, uite, are  bandă pentru biciclete.

Fără succes, mătușa încearcă și  ea  să spună ceva.

Parcă tot mai nervos, puștiul  continuă să o apostrofeze pe mama  total depășită de situație.

Privesc, ascult, mă întreb...

Este toamnă, începe școala.

p.s. aș fi putut zice că este o poveste pentru prieteni, este reală , iar realitatea asta doare.

în cuibul cald al dorului nestins

 Mama mea  alerga, așa mi-o amintesc, mereu grăbită, mereu cu gândul că mai are ceva de terminat.

A venit pe lume  într-un septembrie 1922.   

Tot grăbită, a plecat într-o toamnă.Puțin după cincizeci de ani.

Astăzi, și nu doar astăzi, adun,pentru ea, cu dor nespus,în șirag💖

mărgele colorate

povești pentru prieteni.

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.
Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat. Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii,trei fete și trei băieți, s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.
Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.//
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termină Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari...o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mană,  pachetul în cealaltă:cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost...Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.
N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită . Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.

Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos , cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.

Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi,
rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urma podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea, unde avea să fie, peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul. O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .

zâmbește a bine ” moșul”....

 Unui fost prieten drag, coleg de clasă, olimpic național la chimie, Nelu Voicu.

povești pentru prieteni.

Sprijinit în sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.

El nu are bicicletă.

Nici jucării.

Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.

Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.

În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce l-ar certa cineva, că doar vișinul nu este al nimănui, înghite cu poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe tricou.

Și când pe creangă au mai rămas doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.

Cu o mână ascunsă la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.

-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?

-No, d-apoi cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?

În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .

-Uite pe astea le-am cules pentru tine!

-Iau numa una, păstrează-le tu pe celelalte și ține de la moșu pătrățica asta de ciocolată.

Ochii copilului râd.

Zâmbește a bine ”moșul„.

se adună în sufletul tău

   poveștile înaintașilor.  Și tu ești  propria-ți poveste, clădită în ani.

povești pentru prieteni.

În satele de câmpie, în primii ani  de după
colectivizarea  forțată a
proprietății  țărănești, urmașa ”întovărășirii”,  sursa  de trai a  gospodarilor deposedați de pământuri, de  animale  și de unelte agricole, era  cultura tutunului.

  Mă întreb:câți neobosiți fumători vor fi știind câtă migală înseamnă  cultura  acestei plante?

De cu primăvară, semințe mici, negre se semănau pe răzoare  foarte atent pregătite, îngrășate  natural.     

Omul și familia lui își doreau o  primăvară lipsită de  vânturi și brumă, pentru ca semințele să încolțească și să crească  sănătoase.

  Răzorul se uda zilnic.

  Ce bucurie,când plăntuțele creșteau viguroase!

Se piguleau, în parte, cu mare atenție, și se plantau în câmp, pe loturi  bine îngrijite și ele.;niciun bulgăraș, nicio buruiană.

Îmi vin în minte  niște nopți dintr-o vară-  nu mai știu dacă erau multe sau puține .

Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos  prin ochelarii ei  fără lentilă.

Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.

Femei de toate vârstele, copii mai  măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg  laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.

 Se culege tutunul.Pe rouă. 
Frunzele mari, coapte trosnesc sub  degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva  face pachete mai mari, vine altcineva și  pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.

Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua  cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce  răsăritul soarelui  cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.

 Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.

Să fi trecut  vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice  îl vor rândui la umbră, pentru înșirat.

Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul  se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace  câte unul pentru fiecare.

La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene ale gazdei.
 Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.

Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare  frunză se trece  printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.

Mere dulci, pere  văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.

Bărbații au pregătit  gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții  de lemn,  dreptunghiulare, ușor  de deplasat, șirurile  se pun la uscat.
 Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește  de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
 În magazii mari,  gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.

În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.

 Pe la sfârșitul lui august, în cele mai  harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale.  Se depozitează atent, agățate de grinzile  grajdurilor.

 Din firele cele mai sănătoase, se păstrează  sămânța pentru  anul următor.

Se apropie decembrie, ninge  mult,în case  este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.

Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru,  strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate  că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse  doar cu două degete.

Zi de zi, bărbații ordonează păpușile  în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele  au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.

 Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc,  tutunul primește calificative și,în funcție de  categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.

La capătul  muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc  impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și  pentru mame, se fac și economii  pentru  taxele copiilor care vor merge la liceu.

Trei luni fără miros de tutun în curte!
 și-n casă!

Doar fumătorii  nu-și uită obiceiul. 
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a  făcut  când i-am dus un „Kent„, primit  nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura  cu  tutun tocat mărunt, ales  de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.

Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care  o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.

Tutunul!

În lunca Argeșului, pe vremea  când învățam eu teorema lui Pitagora, era singura sursă  sigură de venituri a fiecărei  familii din  comunitatea pe care astăzi  o regăsesc  doar în suflet.

O lume frumoasă,  harnică și bună, în care  văicărelile  erau înăbușite