încerci?

  

http://petrumaior.licee.edu.ro/continut/test.html p.s.ce spui?

nu tot ce ai văzut

  poate să devină amintire...

Copil fiind, în după- amiezile de octombrie/noiembrie, întorcându-mă de la școală- pământurile oamenilor fuseseră luate la ceape-zăream prin curțile câtorva săteni sărăcuți niște grămezi ciudate: părți din tulpini de porumb, smulse din pământ,  puse la uscat.

Li se spunea ștofleci.

 Înlocuiau lemnele de foc, prea scumpe pentru punga deposedaților de pământ.

  Astăzi, din goana trenului, pe un câmp din apropierea  Goleștilor, mi-a atras atenția un grup grăbit. 
O femeie, un bărbat și trei copii-niciunul nu părea să  fi trecut de zece ani-se mișcau ritmic . 

 Scuturau ștofleci. 

Fiecare avea sacul lui. 

Suntem  europeni.

Ai  mileniului III.

alege bătălii suficient de mari,

ca să conteze, dar destul de mici, să poți învinge! Jonathan Kozol, 
psiholog  american social

Drumul către realizare implică un risc.
Te poți opri. Este riscul tău.
Poți continua.   Riști să (te) pierzi.
Și dacă   te  gândești cum ar fi fost -dacă o luai pe alt drum- nu este tot un risc, riscul de a rămâne cu teama neîmplinirii?
Și dacă întrebările dau năvală peste tine și nu ai soluții, nu există riscul de a nu mai înțelege nimic?
Adesea, lumea interioară pare a fi singura  adevărată.

Edificiu de fraze  perfecte.

Te bucuri, tresari, încerci să le prinzi  în tipare.

Unele se risipesc, puține rămân , le așterni.

Cu sau fără voie, întâmplările dor.

Prudență?  la ce bun?

 Asta înseamnă să-ți controlezi toată viața. Asta-i viață?

Să te situezi constant între tine  și lucruri..cine ajunge și  când , la o asemenea înțelepciune?

Suntem vieți, tindem către noi, făcând scurte popasuri pe la alții.

Comitem imprudențe -ne  întâlnim și ne cunoaștem.

O clipă de adevăr,  și fiecare pleacă pe drumul lui.

Cineva spune că viața  ne este dată , ca  o bucată de lut. 

Important este să știi cum să o modelezi.//

RIŞTI?...

Râzând,

Rişti să pari nebun.

Plângând,

Rişti să pari sentimental.

Întinzând o mână cuiva,

Rişti să te implici.

Arătându-ţi sentimentele,

Rişti să te arăţi pe tine însuţi.

Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,

Rişti să pierzi...

Iubind,

Rişti să nu fii iubit la rândul tău.

Trăind,

Rişti sa mori...

Sperând,

Rişti să disperi,

Încercând măcar,

Rişti să dai greş...

Dar dacă nu rişti nimic,

Nu faci nimic,

Nu ai nimic,

Nu eşti nimic...

Rudyard Kipling//

 p.s.  Tu ce spui?

de trei ori 11

Îți dai seama ce zi ?

M-am tot gândit ce să scriu astăzi, ceva, care să rimeze cu prezicerile  astrologilor/specialiștilor de prin televiziuni ,  am răscolit prin gânduri și întâmplări..nimic. 

 Dis-de - dimineață, cineva-   nu știu din ce motive mi-a luat la forfecat toate postările, să fie doar interes pentru cum și ce scriu, să fie altceva-  a citit următoarea poveste. 

Așa că, iat-o, nu este de groază, dar nici altfel...

niste negri, deloc mititei

O intamplare avand ca protagonista o persoana din media damboviteana , aflata pentru cateva zile in capitala unei tari vecine , m-a trimis cu gandul la niste experiente personale.//
Seara superba de mai , 1969; eu si o prietena , amandoua studente in alt oras , in trecere prin Bucuresti, mergem agale pe Splaiul Independentei.  Motivul plimbarii noastre pe acolo nu mi-l mai amintesc.
Din directia opusa , apar doi tineri negri.
Prea inalti, prea negri , inspaimantatori , dupa parerea nostra.
Vedeam negri, pentru prima oara , in carne si oase , destul de aproape..Nu stiu sigur daca  oamenii au schitat vreun gest, daca au rostit vreo vorba,  atat stiu ca , amandoua , ca la comanda, am facut stanga-mprejur si am luat-o, disperate , la goana.
Ne-am oprit la prima statie si am urcat, in viteza , fara bilet , bineinteles , in troleul care tocmai pornea.//


Au trecut anii..
Eu si o colega , culmea! am vazut-o in oras , saptamana trecuta , cu familia, am mai povestit, pentru a cata oara ?..patania..eram tot in Bucuresti , la examenul pentru  gradul I.
Locuiam intr-un vechi hotel de pe bulevard .
Caldura mare , emotii , oboseala. 
Mult dupa miezul noptii , ne indreptam spre baia, aflată  tocmai in capatul coridorului. Liniste . Lumina chioara. Pe jos, pasla albastra. Mergem incet , sa nu deranjam. 
Dupa  primul colt, o masuta si cateva fotolii.
Le vazusem de cateva ori. Acum, doua fotolii erau ocupate. Lumina unui bec cadea chiar pe niste picioare lungi, atat de lungi , ca eu , cel putin , am tresarit.
Erau doi barbati.  Negri. Fumau.
Nu stiu ce i-a provocat-uimirea de pe fetele noaste , hainele cam sumare..momentul urmator a fost decisiv. S-au ridicat , parca nu se mai terminau si au luat-o in directia noastra. Fara sa scoatem o vorba , ne-am intors, trecand in cea mai mare viteza pe langa usa camerei noastre, incuiata, desigur, uitand,  si ora,  si locul,  si situatia in care ne aflam. 
Geta mi-a soptit , din mers, ca la etajul urmator, camera cutare, locuieste un coleg de-al ei , adus acolo de aceleasi probleme ca si noi.
Am batut cu pumnii in usa bietului om, pana l-am trezit. 
Urmaritorii nostri abandonasera cursa, dar nu ne-am intors in camera , decat spre dimineata, obligandu-ne gazda sa repete cu noi ce se mai putea repeta pentru examenul de a doua zi.
Socialism.//
...si iarasi au trecut anii. 
Am ramas cu o teama de negri , fara sa fi avut vreodata o confruntare adevarata.
Paris . 2006. Vara. Excursia la care am tanjit din clasa a X-a. Grup mare. Conducatorul trebuie sa se faca luntre si punte sa-i multumeasca pe toti , de fapt , pe toate.Tocmai de aceea , deplasarile se făceau greoi.
Voiam  sa vad absolut tot ce- mi pusesem  in gand.
Cum am venit singura, celelalte fiind cate doua-trei cunostinte, accept, de voie, de nevoie, sa impart camera, confortabila, n-am ce zice , cu o doctorita, basarabeanca , stabilita in Bucuresti, recent divortata , insotita de nasi, care o tratau  ca pe un bebelus. 
Nasa -  pentru a sasea oara in orasul de pe Sena. 
Proaspetei independente i se aduce totul la tava- ceai cu lamaie , cafea la pahar, cornulete, icre, fructe.
In prima mea noapte pariziana , am dormit foarte putin sau mai deloc. Cei trei s-au intors pe la doua dimineata, au tot susotit, au fosnit , ca n-am pus geana pe geana.
Pentru linistea mea , dar si ca sa am un avantaj- sa economisesc timp si sa vad mai multe obiective- m-am alaturat lor, chiar a doua zi dimineata, abandonand grupul, in fata Luvrului. Respectasem insa toate recomandarile conducatorului , adica- fara acte, fara bani, ca se fura. Aveam atat cat sa-mi cumpar abonament pentru muzee ,  plus o hartie de 5 euro si ceva maruntis, un bidon de apa plata si un mar.
Lume multa , foarte multa. 
Experienta unica. Fiecare este interesat de altceva. In sala cu Mona Lisa , intarzii. Privesc tabloul din toate unghiurile, pentru ca nu pot descoperi surasul feminin al Giocondei.
Este , imi zic, poate, singura data cand il vad, asa ca merita oricat timp. Uitasem ca nu sunt singura. Aveam sa-mi dau seama peste vreo ora, ca , de fapt, chiar sunt singura.
Atunci am realizat cat de neatenta am fost: nu stiam numarul doctoritei-bebelus , pe al nasilor nici atat, nu aveam niciun act care sa dovedeasca cum ca sunt cine sunt, in geanta , toata avutia mea erau 5 eur si vreo doi-trei , maruntis. 
Intamplator, scrisesem undeva  numarul de mobil al sefului grupului, dar mi-am impus categoric sa nu-l sun. Adica sa ma fac de rusine? Ca m-am pierdut ca mielul de turma? Nu! In niciun caz, mai bine..., dar lasa, vad eu ce fac.
Am stat in Luvru vreo sase ore. As mai fi rămas , dar, din cand in cand , ma incerca cate o vaga senzatie de teama.
Am iesit afara. Era o vreme superba. 
Parisul mi se arata in toata spendoarea. Mi-am zis atunci ca trebuie sa traiesc bucuria plimbarii pe malul Senei, asa cum mi-o inchipuisem , cand profesoara mea de franceza, care avea o dictie perfecta , ne-a vorbit prima oara despre buchinisti.
Am mancat cu pofta marul , mi-am potolit setea , mi-am cumparat cu maruntisul "Poemes saturniens" si am pornit , hai-hui, spre hotel. Am vrut sa fac o poza unui buchinist cu barba roscata, s-a suparat, crezand , probabil, ca sunt de la fisc, si, tot asa, neluand in seama ca timpul fuge, am ajus aproape de jardin des plantes.
Un asfintit verzui invaluia bland acoperisurile , strazile , pe care le lasam in urma, copacii, multimea de bateaux- mouches.
Stiam ca hotelul era pe aproape- zarisem silueta bibliotecii Mitterand, apoi , nu stiu cum , am ajuns in apropierea garii Lyon, iar hotelul parea de negasit. Ma plimbam intr-un cerc, revazand Sena , cladirile, strazile. Am intalnit un grup de doamne vesele , le-am cerut sa-mi spuna daca sunt pe drumul cel bun spre hotelul Austerlitz , mi-au raspuns amabil ca nu stiu , seara se lasa si ma cuprindea teama. Sa ma adresez unui politist? Fara acte? Nu, nu se poate, sa-i spun ca sunt romanca?
Ma si vedeam la stirile de la ora 5. Intru in primul hotel si spun  la receptie  numele celui pe care il cautam. Mi se raspunde  ca in acel arondisment sunt vreo 6 cu acest nume.
Nu stiam strada, adica nu stiam cam nimic. Ma simt din ce in ce mai nefericita. 
Intr-o asemenea stare, ma duc la prima statie de taxi si ma apropii , nu prea convinsa ca asta vreau , de primul taxi. Se deschide fereastra si apare o fata neagra, neagra de tot.
Nu mai am nicio scapare. 
Spun numele hotelui , apoi adaug ca sunt excursionista, ca m-am ratacit de grup. Omul , destul de tanar, scoate o harta, se uita pe ea si ma invita in masina. Aveam inima cat un purice. Timp de 3trei/patru minute, cat a durat cursa, mi-au trecut prin minte tot felul de scene de groaza,  cu strazi intortocheate, politie , cate si mai cate.
Masina opreste in fata hotelului , pe care il recunosc, tanarul imi da chitanta si restul cu precizie matematica,1 euro si 70 de centi, imi deschide respectuos portiera si porneste , numai dupa ce se asigura ca totul este in regula cu pasagera lui , careia tocmai ii servise un leac de frică.//
să-mi scuzi, te rog,  scrisul, am  scris povestea, pe vremea când eram corigentă în materie de  calculator.  
p.s.  ce zici?

cine , ce ( mai) suntem?

  Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.

Am extras paragraful dintr-un  articol primit pe mail,  prin care  mi se cerea numele autorului.
Mesajul mi s-a părut zdrobitor.

Ne-am născut aici, suntem cei dintâi așezați aici și vom pleca cei din urmă. Ion Antonescu

Îmi pare rău că poporul roman a trebuit să treacă prin atâtea, atâta timp. Țin mult la această parte specială a lumii. Sper ca România să aibă un viitor frumos, fiindcă-l merită, după atâția ani.
..... România este un  tărâm  cu caracter atemporal, desprins parcă din poveștile pentru copii. prințul Charles al Marii Britanii

Civilizația  s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul românesc , răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât și spre apus, acum 11- 15000  de ani. W, Schiller, arheolog american . 

Blândețea caracteristică a poporului românesc dovedește că în trecut el a trăit economicește mulțămit  c-a avut ce-i trebuia.
Mihai Eminescu.
Nu ocoli, te rog, muzica asta!!!

p.s. tu ce spui?