Ne scapă mereu câte ceva în viață,

”Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu”
 Marin Sorescu 

 „Ai socotit că soarele mai arde 
 Abia vreo cincisprezece miliarde
 De ani... Numai atât? 
De azi pe mâne? 
 Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne? 
„Căutătorul„, Alexandru Philippide
 

 Bătrânul orășel patriarhal, Curtea de Argeș, în zi de mare sărbătoare,în zi de mare sărbătoare, mașini printre stropi, străzi forfota de lume, da,mai există doamne cu păr alb, ondulat discret, ivit de sub boruri cochete, domni cu mers elegant, parfum de tei, ferestre curate. Întâlnirea din parcare, zâmbete, îmbrățișări. scurte ironii, pupici în vârful degetelor. 

De ce așteptăm cu drag revederile cu foștii colegi de generație? 

 Poate pentru că sperăm să prindem.miraculos, în căuș un strop din clipa aceea când simțeai cum îți crește o aripă chiar din suflet. 
Poate că vrei să speri că timpul nu are vârstă. 
 Poate că... cine mai știe de ce?

 O seară de mai, când am privit doar în oglinda din suflet.La urma urmei, ce este fericirea, decât acea clipă vie, care șterge toate granițele ? 
 O seară bleu,în fâlfâit de unduiri verzi, risipite pe foi scrise în poetice teoreme! 
 Matematicienii de ieri, mereu îndrăgostiți de „filoloage„, care, dacă nu-i luau în seamă, deveneau , brusc,”tocilarele alea cu nasul pe sus„!😉 ”
....dansul - ca un miros de fum 
 ca un gest de înţelegere cu focul 

care în tăcere se agaţă de tine.„„

 Veșnicii în care doar clipa contează! 

„Şi când din lungi peregrinări 
 Te-ntorci pe căi de raze şi de unde 
 În lumea dinăuntru, a inimii profunde, 
 Tot mai găsești acolo întrebări.”

picătura de timp, picătura de viață

De cu zori, în spuză

  cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,

 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,

 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,

Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

nu tot ce ai văzut

  poate să devină amintire...

Copil fiind, în după- amiezile de octombrie/noiembrie, întorcându-mă de la școală- pământurile oamenilor fuseseră luate la ceape-zăream prin curțile câtorva săteni sărăcuți niște grămezi ciudate: părți din tulpini de porumb, smulse din pământ,  puse la uscat.

Li se spunea ștofleci.

 Înlocuiau lemnele de foc, prea scumpe pentru punga deposedaților de pământ.

  Astăzi, din goana trenului, pe un câmp din apropierea  Goleștilor, mi-a atras atenția un grup grăbit. 
O femeie, un bărbat și trei copii-niciunul nu părea să  fi trecut de zece ani-se mișcau ritmic . 

 Scuturau ștofleci. 

Fiecare avea sacul lui. 

Suntem  europeni.

Ai  mileniului III.

diferiți, dar în turmă

 Mă feresc cât pot de formulări generale- noi, poporul român, noi, femeile, noi, profesorii..de ce? Pentru simplul fapt că nu cred că  asemenea sintagme  ar avea, in fapt, acoperire.

  Suntem diferiți, viețile noastre sunt altfel, noi inșine, in două clipe, nu suntem la fel. Purtăm in noi intregul, dar tot diferit. Soarele răsare pentru toți, ne frige  zilnic, unii rezistă, alții nu..

Chiar dacă ne imităm, tot diferiți rămânem.

 Asta este  convingerea mea.

Totuși//

   O tânâră își  ia  părinții la rost pentru atitudinea   nedemnă pe care au avut-o inainte de 89 . De ce n-ați făcut nimic pentru a vă schimba viața? Răspunsul mamei - așa au făcut toți- a supărat-o.

Rămasă singură, fata se gândește că s-ar putea ca și ea, peste niște ani,  când o vor intreba copiii  de ce n-a făcut nimic pentru ca propria-i viață sa-i fie mai bună, să răspundă la fel- așa făceau toți..//

Aseară am revăzut imagini din maternitatea in care s-a petrecut tragedia bebelușilor.

Mai mult de douăzeci de persoane- bărbați, femei, personal auxiliar, medici, o asistentă- toți buluciți, ca o turmă, așteptau in fața ușii de  pe sub care ieșea fum.  Așteptau să vină cineva. Să acționeze.

 Da, au venit pompierii. Ei știau ce trebuie să facă. Și asta au făcut, pentru că sunt instruiți să poată salva, au in minte spiritul de a merge acolo unde trebuie. 
La intrebarea câți copii sunt inăuntru, răspunsul asistentei  a fost ”cam vreo..  ”

Nu, ei nu lucrează cu aproximație. Ei știu  câte suflete trebuie salvate. Pentru câte suflete trebuie să lupte.  Cu focul. Cu moartea.. Cu prețul vieții lor.

M-am gândit la spiritul de turmă. Am citit câte ceva.

Este demonstrat științific.

 Gustave Le Bon, in 1895,  a pus bazele  unei teorii despre  comportamentul  mulțimii in situații speciale. Atunci fiecare individ iși ignoră  propriul  sistem de valori. Se  contaminează. Nu mai are importanță ,  este anonim, nu  mai are nicio responsabilitate.

Asta am văzut uitându-mă la oamenii din fața ușii care separa viața de moarte, o mulțime fără nicio inițiativă, părăsită de orice instinct de a acorda ajutor propriilor copii.

p.s. Poate că ar trebui să privim mai cu luare-aminte la vulturi, și apoi la  blândele oițe,  printre care se mai rătăcește câte un berbec nărăvaș.