miercuri, 27 ianuarie 2021

Frunzele

Prin fereastra deschisă, privesc albul  iernii, rupt pe alocuri; aceiași arbori  străjuiesc careul dintre  blocuri, aleile  sunt  acoperite  de  pojghiță lucioasă, ici-colo zâmbește știrb câte o luminiță.


 Parcă se aude și un lătrat răgușit;vreun câine izgonit în cartier de cineva din  satul de dincolo de pădure.
  Involuntar, caut, ce caut? 
Poate ceva din poezia acestui anotimp diferit de celelalte.
 Da, el schimbă locuri, case, alei, bănci, acoperișuri, pentru  că de sus, o mână colosală dăruiește  bogăție de alb.
 Altfel, iarna ar trece neobservată.
  Îmi vine în minte  un crâmpei  dein altă iarnă. Eram în clasa a V-a.  Adormisem târziu, speriată  și tristă.
 La  botanică, domnișoara  Coca, o tânără înaltă, cu păr scurt, coafat permanent, ne cerea, pentru fiecare lecție, desene. Unele erau gata  făcute în manual. Altele  erau  sugerate.
Pentru ziua aceea, trebuia să desenez câteva frunze de viță. Zadarnic îmi bătusem mintea, câte încercări  nu am făcut pe maculatorul meu   cu  foi gălbui, foșnitoare..
  Când  mă  loveam de  necazuri, ceream ajutor de la tata; în seara aceea, venise târziu, așa că nici nu am  îndrăznit să aduc vorba.
S-a luminat de ziuă, mama  ieșise  în curte să   hrănească  găinile, aprinsese, deja  focul, simțeam aroma  ceaiului de tei!
  Mi-am pus  niște șoșoni în picioare și o broboadă pe umeri, am ocolit casa, era frig, sticlea gheața, am găsit ușor  uluca desprinsă din gardul care separa  gospodăria  noastră de a maichii Fănica.
  Ce noroc  că nu avea  câine!
  În mare grabă, am traversat  curtea.
În grădinița  de flori a bunicii mele, am zărit, aninate de  suportul din lemn, câteva frunze de  viță.  Îmi înghețaseră  de tot degetele,  cu chiu, cu vai, am desprins  buchețelul  de frunze, chiar cu  codițe. 

Caietul meu de  botanică- poate  că și al tău  arăta la fel-costa   nouăzeci de  bani- avea  file  ceva mai groase decât celelalte  caiete, semăna, cumva  cu  blocul de desen.
Se făcuse ziuă de-a binelea, se apropia ora  plecării la școală. 
Am aprins lampa, ca să am mai multă lumină.
 Una câte una, frunzele de  viță s-au aliniat pe  fereastră. Prin foaia caietului pe care  o țineam cu mâna stângă peste captive, le-am conturat pe toate. Repede, le-am colorat în hainele lor naturale, galben-maronii.

Nu știu dacă  domnișoara Coca m-a scos la lecție în ziua aceea...
 Ce-mi amintesc perfect este o stare absolut extraordinară, trăită  cu toată  ființa mea  de  învingătoare!💓

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu