Lumea toată este parcă în cea mai teribilă stare de nervozitate, spaimă, alergătură.
Nu prea rămâne timp pentru suflet,pentru un gând bun de dăruit necunoscutului de lângă tine.
Grijă, atenție?
Aș....
Fiind ziua de naștere a unuia dintre cei mai frumoși visători ai noștri,
Nichita Stănescu, 
31 martie1933/13 decembrie 1983,
poate că ar trebui să ne întoarcem la Poezie!
La Mama, așa cum a văzut el
„Spune-mi care mamă-anume
cea mai scumpă e pe lume?
Puii toţi au zis de păsări,
zarzării au zis de zarzări,
peştişorii de peştoaică,
ursuleţii de ursoaică,
şerpişorii de şerpoaică,
tigrişorii de tigroaică,
mânjii toţi au zis de iepe,
firul cepii-a zis de cepe,
nucii toţi au zis de nucă,
cucii toţi au zis de cucă,
toţi pisoii, de pisică,
iară eu, de-a mea mămică.
Orice mamă e anume
cea mai scumpă de pe lume!”
Citind și eu despre povestea celor două fetițe rupte de viața normală, pentru multe, multe ore, ca în cel mai urât scenariu, descoperite norocos de un pădurar, m-am gândit la
„Hänsel și Gretel”,
nemuritorul basm german, adaptat și publicat de Frații Grimm în 1812.
Recitește-l, dacă ai vreme!
Am găsit poza asta, nu știu dacă este autentică.
Ea vorbește fără glas. Inocența își spune în hohote povestea.
Bărbatul pădurii a șters lacrimi, spaime, oboseală.
Cu partea de copil din sufletul lui.
”Când păresimi da prin lunci,
Răspândind pietriș de-albine,Ne părea la toți mai bine:
Țânci ursuzi,
Desculți și uzi,
Fetișcane
(Cozi plăvane)
Înfășate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăițe, melci...„
Ion Barbu,
”După melci„.
Să ne oprim pentru o clipă din goana asta nebună și, noi, oamenii mari, să ne gândim la copilărie,la foame, la frig și la abandon,la casa care ar trebui să-l ocrotească pe fiecare copil de spaime, de rău, de amenințare,
Și, poate, să căutăm răspuns pentru întrebarea:
Să fi devenit pădurea. cu ale ei jivine, mai blândă decât cămăruța ocrotită de brațul tatei, luminată de chipul mamei??
