Se numea Oarță Gaț.
Era paznicul pădurii boierului. Îl știau toți copiii, fugeau din calea lui.
Nu doar ”desculțul” lui Zaharia Stancu.
Am aflat de el, citind, în vremea copilăriei mele, romanul, care, după
ani, a născut multe și mari controverse.Nu cunosc realitatea, o știe cineva?Altceva vreau eu să spun, cu gândul la primăvara aceea, când mama îl trimite pe Darie să adune bureți. Plouase mult.Copilul își umple traista, era foarte fericit. Printre copaci- cizmele uriașe. Întrebarea a căzut odată cu palma grea a paznicului pădurii.
-Ce faci, mă, tu aici?
-M-a trimis mama, domnule..
Oarță Gaț strivește cu cizmele lui negre bureții.
Frunze uscate, pământ jilav și bucuria copilului, toate sub cizme.//
Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu,a plouat, copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți stufoase, coliere vii, fremătând în ciorchini de frunze lucioase. Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Atâta verde!!
Au fost și vijelii. Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate. Mănunchiuri albastre și ciupercuțe , ascunse sub pălărioare cochete, țâșnesc, îndrăznețe, printre spărturi.
Atâtea lemne, cât să încălzească la iarnă un sat întreg de bătrâni neajutorați. Așa mi-a venit în minte Oarță Gaț.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.//
Am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze. Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Oarță Gaț, vienezul, iubește pădurea.//
