subtile evantaie de argint vechi

 povești adevărate pentru prieteni

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.

Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se

sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu
mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 

Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  Alergam, strângând bine mâna mamei. 

Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. 

În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 

Eram între cei dragi!

în limpezimea toamnei

În intimitatea liniștitei amiezi,

pădurea și-a potrivit ceasul

printre transparente draperii vii.

Tăcere parfumată în molatică trecere.

Discrete tonuri croite

de o nevăzută mână de colosal artist!

Oricât ai încerca,nu poți explica legile

după care, în doar câteva zile, totul se schimbă.

Pădurea ne învață, în felul ei tăcut,

lecția separării sublimului de plăcere.

Mister pândind de niciunde!

Ca un surâs în fereastra luminii.

atâta verde!

Avea cizme grele. Și bici. Pușca o ținea ascunsă.
Se numea Oarță Gaț.
Era paznicul pădurii boierului. Îl știau toți copiii, fugeau din calea lui.
Nu doar ”desculțul” lui Zaharia Stancu.

Am aflat de el, citind, în vremea copilăriei mele, romanul, care, după ani, a născut multe și mari controverse.Nu cunosc realitatea, o știe cineva?
Altceva vreau eu să spun, cu gândul la primăvara aceea, când mama îl trimite pe Darie să adune bureți. Plouase mult.Copilul își umple traista, era foarte fericit. Printre copaci- cizmele uriașe. Întrebarea a căzut odată cu palma grea a paznicului pădurii.
-Ce faci, mă, tu aici?
-M-a trimis mama, domnule..
Oarță Gaț strivește cu cizmele lui negre bureții.
Frunze uscate, pământ jilav și bucuria copilului, toate sub cizme.//
Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu,a plouat, copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți stufoase, coliere vii, fremătând în ciorchini de frunze lucioase. Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Atâta verde!!
Au fost și vijelii. Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate. Mănunchiuri albastre și ciupercuțe , ascunse sub pălărioare cochete, țâșnesc, îndrăznețe, printre spărturi.
Atâtea lemne, cât să încălzească la iarnă un sat întreg de bătrâni neajutorați. Așa mi-a venit în minte Oarță Gaț.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.//
Am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze. Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Oarță Gaț, vienezul, iubește pădurea.//

trei anotimpuri într-o zi

Și-a zdrențuit prin pomi rochița înflorită.  Până  și vântul, mare curtezan, îi  pârjolește  din mers obrajii de piersică pufoasă.

Se tânguiește singuratică prin lanuri de porumb, necules încă, adună pui de rândunele, rătăciți de  cârd, se oprește prin miriști, își potrivește ia peste umerii arși, sare gardul  în livadă, rostogolește mere bucălate printre fire uscate de rozmarin, șerpuiește potecile bătucite, pune în șorț câteva pere, se oprește doar pentru o clipă lângă   heleșteu.

Și tocmai când se credea stăpână fără concurență, îi iese în cale un măr înflorit.

 Nu era de ajuns că soarele arde ca vara, până și fragila primăvară își face de cap..gătește merii cu ghirlande la început de brumărel , râde copilărește în mov de magnolii?

Nervoasă,  își adună lacrimi în batista străvezie, rupe o floare, se îmbată cu parfumul ei și , fără să se uite înapoi, taie câmpia de-a latul, făcându-și cruce,  în dreptul bătrânei bisericuțe uitate de lume.

O cheamă, în asfințit, pădurea!

p.s. îți place doamna  toamnă?