poate că speranța mea

 are legătură- legătura aceea  invizibilă,  greu de  înțeles de unul care  s-a născut și a trăit la oraș- cu   faptul că eu am deschis ochii pe  mâinile  bătătorite de muncă ale   tuturor adulților din jurul meu. Sau   cu  un fel de continuă neobosire, de primăvara până toamna târziu,  pentru că munca la țară începea de cum se îngânau   zorii în  trâmbiță cocoșească și se termina seara târziu.  Abia atunci  omul își  liniștea  oarecum  trupul , mintea și sufletul.
  Oamenii aceia  pe care mi-i aduc   foarte bine aminte erau cinstiți.Munceau mult, se odihneau pe apucate,   se  bucurau  din întâmplare,  vindeau ce le prisosea în gospodărie -  legume, brânză, lapte, păsări -altora  care, fie veneau de  la oraș, fie că erau  leneși.
  Pe oamenii aceia eu îi iubesc și astăzi!
 Mă încăpățânez să cred  că   în aceeași  credință   își vor fi crescut ei  copiii și nepoții.
  Când  ajung în fața  tarabei   pe care vânzătorul  și-a etalat  produsele,  caut ochii    ființei  care  vinde.    Vreau să găsesc  în ei ceva  din  bucuria de-o clipă, că  omul este  bun.  Că vinde  ceea ce  ar pune și pe  masa   familiei lui.
.
Deunăzi, în piață, am auzit cea mai dură, și  grea, și  aproape imposibilă constatare:  
„roșiile  rezistă mai mult decât lădițele....”

     Țăranul- doar  cu numele- fără să clipească, îți vinde , la prețuri care tooot cresc, castraveți  în care a pompat  chimicale, pepeni  croiți parcă întâi  pe  hârtie, că toți au aceeași mărime  și  aceeași formă,  prune și struguri, cartofi ,vinete și roșii  în care  cu greu poți recunoaște  gustul  de legumă.
Sau de fruct.
Mergem înainte...și ne mai gândim la  Arghezi .
”Bade Ioane, m-as gândi să-ți fac
Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac....”
Și la   Petre  Țuțea. 

”Ţăranul  este omul absolut.” 

Și  la Emil Cioran :
„Nimic nu este mai original decât ţăranul.”

are și ea o zi în calendar

Motto: Cea mai mare biruință -aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus- se numește fericire.
 Albert Camus
 Într-o zi, să fi avut eu șase ani, maica mare de la zid mi l-a trimis pe Rică. Un ghem vărgat, portocaliu cu alb, gheruțe ascuțite și coadă lungă, stufoasă. L-a adus tata într-un coș, pe portbagajul bicicletei, învelit într-o vestă de lână. 
Creștea odată cu fratele meu. Seara, torcea, tolănit pe un preșuleț, lângă sobă. Nu știu câți ani a durat povestea.
 Dacă am plâns când a dispărut, nu-mi amintesc. L-am jelit pe Bujor, cel mai frumos câine, adus tot de tata, de la un prieten. 
S-au dus anii, nu m-am mai gândit să țin în casă vreun pisoi. 
Cățel, da, am o poveste cu Bill. http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/03/bil-si-pantofii-unei-fete.html 

 Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni, ca două felinare neastâmpărate. Sau verzi, rareori îi văd, că, șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e... 
Mai sunt încă două. Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme. Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină. Ar mai fi un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.//
 Mai acum vreo câțiva ani, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai aristocrată pisică din câte știu. Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele. Sau poate că greșesc, o interesau cumva cravatele domnilor. //

Mă întorceam de la teatru. Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp, ea, singură. Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți. Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă. Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut. 
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău. Doar că am pierdut-o pe străina din alee...// 
 Printre frunze stinghere, noiembrie își țese broboadă subțíre în stropi de măzăriche.. Se întunecă devreme. În culorile amurgului grăbit. Undeva, un foșnet firav, ca de șoricel rătăcit în bibliotecă, tulbură pacea înserării.
 Cină în toată regula. Pe două schimburi. Trei pisici pufoase, rotunde, ca mingile, își fac, deja, siesta. Doi motani mari-unul dungat, altul alb- fac tumbe prin frunzele uscate. Nu le pasă de nimic. Câțiva pisoiași mai anemici înghit alene.
Lângă ei, femeia.O știu de ani buni. Am mai și povestit câte ceva. O singuratică. Îndeamnă pisoii să termine tot ce le-a pus în farfurioare. 
Înghemuită acolo, printre frunze, pare ea însăși o pisică. 
Pisică-mamă. 
Nici nu știam cum o fi mai bine- s-o laud pentru cât de multă bunătate are, să-i spun că prea puțini, infinit de puțini oameni, ar fi în stare să rupă dintr-o pensie amărâtă, pentru hrana pisicilor?
Nu-mi găseam vorbele. Cum aveam telefonul în mână, fac o poză. Se uită la mine. Credeam că mă ia la rost. 
Rămân uimită, când, după ce îi spun„ bună seara”! mă privește duios și-mi spune clar: noapte bună, doamna profesoară!
 În drum spre casă, mi-am amintit o poveste. 
Este despre un domn foarte bogat, care nu știa să se veselească . Avea de toate- palat, trăsuri, grădini înflorite, poteci ademenitoare, vinuri vechi, slujitori devotați, femei frumoase. Nu putea fi vesel niciodată. A întrebat în stânga, a întrebat în dreapta, a mers pe la doctori, s-a dus și la vrăjitoare.
 Într-o zi, cineva i-a spus că, doar dacă va îmbrăca o cămașă purtată de un om vesel, va putea și el să se bucure. Și-a închis palatul și, singur, a plecat în lume.
 După mers mult, fără odihnă, a ajuns pe un câmp. Un om muncea. Și tare se veselea. De unul singur. 
 Domnul s-a apropiat, i-a dat binețe, l-a întrebat una- alta, apoi i-a cerut cămașa, oferindu-i un preț bun. 
 Țăranul l-a privit, s-a minunat și i-a spus:
 - Cămașa?  Păi, eu nu am cămașă...//