nu doar despre școală

”Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!„

Undeva, în buricul  capitalei, într-un colegiu important, s-a petrecut ceva  care a stârnit avalanșa. Ca de obicei, după ce piatra a fost aruncată, apar  discuții. Dacă  rostul lor ar fi  bun,adică  dacă  părțile implicate și noi, spectatorii, am învăța ce se face și ce nu trebuie să se facă NICIODATĂ la școală, și cu ființa umană, în general, poate că n-ar fi rău.

 Mie mi se pare, însă, că, deși „cunoscătorii„ au sărit  imediat în apărarea DEMNITĂȚII,  chestiunea devine tot mai  urâtă.

Să ne înțelegem: din respectiva situație, fie ea comică/întâmplătoare/obișnuită, declanșată de către un adult sau de către niște tineri  înzestrați cu un umor care  face să ți se cam oprească  râsul în  gât, lumea  este tot mai  divizată, tinerii îi apostrofează pe adulți, adulții se suspectează între ei. Și nu sunt  niște adulți oarecare, sunt profesori.

 Ba mai mult, urmează o anchetă, care  să stabilească...ce să stabilească?

Am citit  cam tot ce s-a scris despre respectiva  situație.

 Am  servit școala  aproape patru decenii, am lucrat cu tot felul de elevi: harnici, iubitori și plini de respect pentru Școală și pentru învățătură, leneși, „împinși de la spate„, olimpici, copii cu  serioase deficiențe în actul învățării, copii din cartiere țigănești, dar și din cartiere  rezidențiale, copii ai căror părinți erau analfabeți, dar și cu fii ai unor personaje  importante.

 Nu am fost o profesoară perfectă. Dar nu am fost o profesoară oarecare.

 Nu am avut tot timpul  cântarul în poșetă, dar nu am acordat note  sub presiunea  cuiva.

M-am străduit, ca prin exigență, să nu cumva, să umilesc.  

 Sigur că am fost supărată/revoltată/ dezamăgită  de multe ori. 

Mereu am luat-o de la capăt.

Nota pe care i-o acorzi unui copil  poate părea ceva nesemnificativ pentru unul,dar  poate fi ceva extrem de important pentru altul.

Tu, profesorul, nu poți, nu ai dreptul  să procedezi la întâmplare.

Notele se  acordă RITMIC,  ele ar trebui să fie un fel de oglindă a fiecărui copil, cu înaintări și popasuri, cu avansări și  semne de întrebare  etc.

 Sunt profesori, am cunoscut  destui   în cariera mea, care , până la sfârșitul trimestrului, nu trec nicio notă în catalog. Ei sunt ”spaima ”elevilor. Copilul și familia lui  nu știu la ce să se aștepte. 

Este corect, este moral,  din partea

dumneavoastră,domnule profesor eminent ?

  Ce vrei să demonstrezi prin asta? 

 Să te recunoască lumea, cum că tu ai pâinea și cuțitul?

 Sau că  un copil, indiferent de  situația lui : sufletească, de sănătate, familială, este silit  să înghită, pe nemestecate,  umorul  sadic al unor colegi, elevi de nota 10, la obiectul  preferat unora, insuportabil altora?

De aici  până la umilirea, cu sau fără voie, nu este decât un pas mic de tot.

Cineva, un adult, care  o fi  trăit  o traumă asemănătoare,în anii de școală, nu lasă lucrurile așa, le face publice. Ele se amplifică, nouă ne plac  mult  conflictele, ziariștii sar la gâtul  cui se nimerește, tineri și vârstnici se cred  cunoscători,  aspectele esențiale ale problemei  se pierd printre  rânduri, discuția ține o vreme, poate că se  dă vreo sancțiune” păi, da, totul este politic„ iar școala  șchioapătează mai departe.

 Tinerii aceia, glumeții, vor deveni adulți, vor fi și ei tătici, copiii lor, poate nu chiar toți, se vor târî în genunchi  pe o distanță mai lungă sau mai scurtă, pentru cine știe ce avantaj, în vreme ce  alți olimpici români  vor ajunge  la Harvard, Hamilton, Dickinson sau, oriunde în lume, unde oamenii  își folosesc  genunchii  pentru susținerea verticalității.