că nu este alta mai frumoasă

 și mai  de folos, în toată viața omului, zăbavă  decât cetitul cărților.
 Miron Costin

Știa el, cronicarul, ce spune!

 Astăzi, după aproape patru secole, când  globii oculari umani sunt  tot mai atrași în multe și felurite preocupări,cititul  nu prea mai  pare a fi o așa de plăcută  zăbavă.

  De mai mulți ani,în 80 de țări, anual,există o sărbătoare a cititului cu voce tare. Scopul unei asemenea inițiative  urmărește  să  cultive, la copii, mai ales, dragostea pentru  citit, de fapt, este ceva  special,dorindu-se  conștientizarea  faptului că oamenii care citesc sunt mai altfel,mai  profunzi,mai înțélepțí decât ceilalți. Și,da,lectura îi ajută  să înțeleagă că doar citind pot percepe complexitatea  realității  și pot să se integreze mai ușor între ceilalți semeni.

  La noi, tradiția  sărbătoririi naționale a  lecturii cu voce tare  a împlinit abia un an  pe 4 februarie și, pentru că a fost făcută specificarea că  respectiva operațiune  nu trebuie să aibă  o dată fixă,în 2016, sărbătorim cititul- iată- astăzi, 24 februarie!

 De ce citit cu voce tare?

 Eu cred că pentru copil,de când este el mic de tot, glasul  mamei, al  bunicilor,al tatei sau al fratelui mai mare, cu modulații și dragoste, cu blândețe și cu  multă afecțiune,iar mai apoi al dascălului,creează în minte și în suflet iubirea pentru  cuvântul spus, pentru cuvântul scris. 

Pentru carte!

Gândul mi-a alergat la întâile mele lecturi...

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. Nu prea înțelegeam eu, pe vremea aia, cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe  rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„..

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite. Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. 
Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor din cămăruța cu  scăunele  gălbui.//
Și  m-am gândit, fără să vreau la o discuție pe care am avut-o în avionul care ne ducea, pe mine și  pe  bunica unui  adolescent, către țara lui Andersen.
 Doamna, fost jurist, își dedică timpul grijii pentru unicul nepot, elev de gimnaziu. Într-o zi,  buni află că tânărul trebuie să citească  din Sadoveanu. Fericită  că poate fi de folos, dă fuga la librărie și se întoarce cât poate ea de repede cu ”Neamul Șoimăreștilor”. Nepotul se uită la carte, se uită și în ochii plini de emoție ai  bunicii, și, revoltat i se adresează:
- Ce naiba, măi buni, nu înțélegi deloc ce-ți spun, am zis  că am de citit un capitol, și tu  vii cu o carte întreagă...

Viața este exact ceea ce  facem noi din ea;ce vrem de la ea și cât reușim este  problema  fiecăruia.