nu doar despre școală

”Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!„

Undeva, în buricul  capitalei, într-un colegiu important, s-a petrecut ceva  care a stârnit avalanșa. Ca de obicei, după ce piatra a fost aruncată, apar  discuții. Dacă  rostul lor ar fi  bun,adică  dacă  părțile implicate și noi, spectatorii, am învăța ce se face și ce nu trebuie să se facă NICIODATĂ la școală, și cu ființa umană, în general, poate că n-ar fi rău.

 Mie mi se pare, însă, că, deși „cunoscătorii„ au sărit  imediat în apărarea DEMNITĂȚII,  chestiunea devine tot mai  urâtă.

Să ne înțelegem: din respectiva situație, fie ea comică/întâmplătoare/obișnuită, declanșată de către un adult sau de către niște tineri  înzestrați cu un umor care  face să ți se cam oprească  râsul în  gât, lumea  este tot mai  divizată, tinerii îi apostrofează pe adulți, adulții se suspectează între ei. Și nu sunt  niște adulți oarecare, sunt profesori.

 Ba mai mult, urmează o anchetă, care  să stabilească...ce să stabilească?

Am citit  cam tot ce s-a scris despre respectiva  situație.

 Am  servit școala  aproape patru decenii, am lucrat cu tot felul de elevi: harnici, iubitori și plini de respect pentru Școală și pentru învățătură, leneși, „împinși de la spate„, olimpici, copii cu  serioase deficiențe în actul învățării, copii din cartiere țigănești, dar și din cartiere  rezidențiale, copii ai căror părinți erau analfabeți, dar și cu fii ai unor personaje  importante.

 Nu am fost o profesoară perfectă. Dar nu am fost o profesoară oarecare.

 Nu am avut tot timpul  cântarul în poșetă, dar nu am acordat note  sub presiunea  cuiva.

M-am străduit, ca prin exigență, să nu cumva, să umilesc.  

 Sigur că am fost supărată/revoltată/ dezamăgită  de multe ori. 

Mereu am luat-o de la capăt.

Nota pe care i-o acorzi unui copil  poate părea ceva nesemnificativ pentru unul,dar  poate fi ceva extrem de important pentru altul.

Tu, profesorul, nu poți, nu ai dreptul  să procedezi la întâmplare.

Notele se  acordă RITMIC,  ele ar trebui să fie un fel de oglindă a fiecărui copil, cu înaintări și popasuri, cu avansări și  semne de întrebare  etc.

 Sunt profesori, am cunoscut  destui   în cariera mea, care , până la sfârșitul trimestrului, nu trec nicio notă în catalog. Ei sunt ”spaima ”elevilor. Copilul și familia lui  nu știu la ce să se aștepte. 

Este corect, este moral,  din partea

dumneavoastră,domnule profesor eminent ?

  Ce vrei să demonstrezi prin asta? 

 Să te recunoască lumea, cum că tu ai pâinea și cuțitul?

 Sau că  un copil, indiferent de  situația lui : sufletească, de sănătate, familială, este silit  să înghită, pe nemestecate,  umorul  sadic al unor colegi, elevi de nota 10, la obiectul  preferat unora, insuportabil altora?

De aici  până la umilirea, cu sau fără voie, nu este decât un pas mic de tot.

Cineva, un adult, care  o fi  trăit  o traumă asemănătoare,în anii de școală, nu lasă lucrurile așa, le face publice. Ele se amplifică, nouă ne plac  mult  conflictele, ziariștii sar la gâtul  cui se nimerește, tineri și vârstnici se cred  cunoscători,  aspectele esențiale ale problemei  se pierd printre  rânduri, discuția ține o vreme, poate că se  dă vreo sancțiune” păi, da, totul este politic„ iar școala  șchioapătează mai departe.

 Tinerii aceia, glumeții, vor deveni adulți, vor fi și ei tătici, copiii lor, poate nu chiar toți, se vor târî în genunchi  pe o distanță mai lungă sau mai scurtă, pentru cine știe ce avantaj, în vreme ce  alți olimpici români  vor ajunge  la Harvard, Hamilton, Dickinson sau, oriunde în lume, unde oamenii  își folosesc  genunchii  pentru susținerea verticalității.

alături, (pe) lângă sau împreună?

 O fată ca ea.. 
Poate n-ai știut să pui
 Un cuvânt la locul lui..

Știre- bombă, titlu cât ecranul Profesorul elevei moarte, cercetat penal pentru ucidere din culpă. 
Halal televiziuni, bravo, ați mai câștigat niște puncte în fața concurenței! Subiect de exploatat , la fel de tare urlat, precum cel cu leșinul polițistei însărcinate în cinci luni, dusă la  reconstituire, în vreme ce partea cealaltă, tot polițist, se bucură de privilegiul concediului medical.//

 Când am auzit ieri știrea despre fetița de 13 ani, olimpică la matematică, al cărei trupșor a fost scos cu târnăcopul de sub gheața care i-a devenit culcuș pentru o noapte, m-am rugat să se întâmple o minune. N-a fost să fie..natura își are legile ei necruțătoare.
 Pe televiziuni au început să curgă știrile.
 Găsit la repezeală, un psiholog, îl tot văd bătând drumul pe la diverse emisiuni, ușor câștigă unii bani și notorietate, a sărit la gâtul profesorului însoțitor da, doamnă, trebuie să-și primească pedeapsa cuvenită, unde era el când s-a aruncat fata în gol? Cum au ei grijă de copiii oamenilor?// 
 Simplu.Nimic mai simplu decât să arunci cu piatra.
 Să nu se înțeleagă că aș fi părtinitoare, îmi spun doar părerea, ca profesoară care are experiență chiar în cazuri similare.
 Olimpicii sunt și ei copii. Ca toți copiii. Sau ca mulți dintre copii. Dintotdeauna, fetele au fost cu un pas înaintea băieților.( am fost dirigintă treizeci și patru de ani) 
Elevele mele îmi reproșau că aș ține mai des parte băieților. Greșit. Îi vedeam sărmanii respinși de ele, cerșindu-le apropierea..fetele își aleg , adesea, prieteni mai mari, mai bărbați, nu este lege, dragostea este un sentiment necontrolabil, nu ține seamă de vârstă, de voința altora, de avere..// 
În 2004, am avut două participante la faza națională a Olimpiadei de Limba și literatura română Mihai Eminescu- Andreea era în clasa a VIII-a, Denisa , cu un an mai mică.
Galați, oraș marinăresc, vacanța de primăvară.
 Părinții fetelor au insistat ca eu să le însoțesc, altfel nu le vor permite participarea. Nu era chiar legal, oricum nu făceam parte din comisia de examinare, așa că mi-am asumat o misiune extrem de dificilă- am primit vreo douăzeci și cinci de olimpici din tot județul, copii pe care îi vedeam pentru prima oară. Între 13 și 18 ani..
 În timpul călătoriei, ne-am împrietenit, am vorbit câte în lună și în stele. Copii citiți, deosebiți, temperamente diferite, unii mai interiorizați, speriați, participau pentru prima oară la un asemenea concurs, alții, deja, se știau, aveau cunoștințe chiar printre cei cu care urma să ne întâlnim- copii din foarte multe județe ale țării. Am fost cazați într-un cămin al celui mai mare colegiu din oraș, cantina era aproape, noaptea a trecut , a venit ziua concursului.
Subiecte grele, neașteptate, discuții, emoții, așteptări. 
Între timp, gazdele au fost deosebit de atente, Romeo și Julieta la teatrul din oraș, vizită la casa memorială  Cuza, o grădină botanică foarte bogată, plimbare pe malul Dunării.
 Trecuse amiază, vremea s-a încălzit, toată lumea aștepta rezultatele. 
Nopțile am dormit iepurește. Atunci am văzut cu ochii mei  că unele fete, cât erau ele de finuțe și delicate în timpul zilei, noaptea se dezlănțuiau, beau cot la cot cu băieții, poate chiar mai mult. 
N-a fost ușor deloc.
Ne-am constituit într-un fel de echipă- eu și niște colege din București, Alba, Brașov.
 Am trecut prin camere să văd starea de dinaintea rezultatelor. Lipsea cineva din lotul meu. Talentat, îmi povestise cum a scris, nu prea atinsese subiectul , nu era prima oară când făcuse un eseu special, oricum, dimineața era tensionat. Colegii de cameră,bucureșteni, îl văzuseră cam blegos, nu voia să  le vorbească, nici ei nu s-au arătat prea deschiși cu mine.
 Am ocolit căminul.
Era în iarbă, ochii închiși, respira greu, livid, nu putea să scoată niciun  cuvânt. Am strigat după ajutor. L-am dus cu greu la cabinetul medical al căminului, asistenta a intrat în panică, am sunat salvarea, se afișaseră rezultatele, copiii țipau, îmbulzeală în fața listelor, însoțit de asistentă, Florentin a plecat cu salvarea.
 A urmat  o noapte de groază- câțiva dintre elevii mei erau nemulțumiți de notele primite, plângeau, voiau să li se recorecteze tezele atunci, prin telefon mi s-a comunicat că starea lui F era gravă. 
Mult mai gravă decât crezusem. 
Înghițise multe tablete de Ecstasy, atunci aflam ce este acest medicament, pe care și-l adusese în geamantan. 
Motivul nu era teza. 
Se numea Laura, era din Brașov, profesoara ei știa că tânăra îi respinsese băiatului  orice apropiere.
 Îți imaginezi cam ce se întâmplă în mintea, în sufletul unei profesoare care poartă pe umeri soarta atâtor copii?//
 Am sunat la Inspectoratul școlar din județul meu. De la paznic am aflat numărul inspectorului, el a sunat-o pe mama copilului. Mi-am adunat lotul, am întocmit un tabel, cu semnătură fiecărui elev  că va respecta întocmai programul obligatoriu și, însoțită de directoarea Colegiului, în toiul nopții, cu un taxi, ne-am dus la spital. 
Spitalul de Psihiatrie.
 Ce fețe, ce priviri.. Am ajuns în salonul lui- o mână de om, părea mai mic decât fusese, plângea  cu sughițuri, voia să-l scap, să-l iau la cămin, era imposibil, trebuia să rămână sub tratament. 
A doua zi, pe la prânz, a venit mama lui, o femeie slăbuță, n-o să-i uit privirea cenușie, de ființă disperată, mai slabă decât fiul ei.
 Aveam de ocrotit doi bolnavi.//
 Ne-am întors acasă.
 Copiii trec repede peste necazuri, mulți aveau diplome, fetele mele erau fericite.
 I-am trimis o scrisoare directorului colegiului unde învăța Florentin. Îi ceream să discutăm o problemă foarte importantă.
 M-a sunat, s-a scuzat , nu era treaba lui, diriginta este responsabilă..
De Crăciun, Florentin m-a sunat, nu intrase la Filozofie, era trist.. Nu mai știu nimic despre el.//
Părintele, oricare părinte, trebuie să-și cunoască fiul/fiica, să-i știe durerile, bucuriile, să-l pregătească nu doar să fie cel mai tare la matematică sau la gimnastică.
 Să-l pregătească pentru viață.
 Iubirile se nasc și mor. 
Contează viața! 

Păcat, mare păcat , o viață retezată  brutal în primăvara albă a  vieții..o fată ca ea nu găsești altundeva
S-o iubești  cât te iubea..
Nu vă grăbiți să aruncați, totuși,  cu pietre în profesori. 
Gândiți-vă de zece ori înainte de a vă trimite undeva copiii , însoțiți de persoane străine. 

un dar de suflet frumos, de la Mihai

oricât de bună

 sau de rea ar fi o situație, ea se va schimba..

Esența acestor vorbe  am știut-o   mereu. O știe  și a trăit-o oricine, greșesc?

 Dar nu despre asta vreau eu să vorbesc.

 A trecut  ziua   de ieri,  aleargă știrile, saci plini cu voturi își  așteaptă cuminți rândul la numărătoare,  pentru  câștigători nu mai prididesc laudele,  din tabăra adversă  vin suspiciunile,

prezență mare la vot,

 înfrângere zdrobitoare, 

românii au votat împotriva aroganței,

 verbele preferate sunt   l-a bătut,  a luat, are.

Aoleu ce ploaie vine de la Cluj..

Viața are mersul ei.

  Este prima zi de bacalaureat. 

În  multe dintre școli- se saltă  cabinele de vot,  pe uși  s-au lipit listele cu  absolvenții de liceu-334836 în toată țara, dintre care 89698 rămași din alți ani. 

Profii vor fi și ei supravegheați,  titrează un ziar.

 Știi ceva?  O să te mire , da, există profesori  care  ajung întâmplător prin comisii de examinare, o spun  din  ce am văzut, nu din presupuneri sau din auzite.

Prima probă, literatura română, olimpicii  au deja  hârtia în buzunar.

 Unii. 

20 dintre ei   au fost scoși din săli pentru tentativă de fraudă, îți dai seama cum sună? Olimpic fraudulos.. și fiindcă tot vorbim despre  cei mai cei dintre tinerii absolvenți de liceu,  să-ți spun ceva- la proba de literatură română, unui olimpic  i-a picat Harry Potter, orice este posibil, nu?

Bacalaureatul meu, al tău, al copiilor noștri-  câte emoții!

 Zău că  nu-i înțeleg pe  tinerii care, mai  în glumă , mai în serios, ar  vrea  ca  bacalaureatul, bacul, cum l-au scurtat  după nu știu ce criterii unii,   ar trebui  conceput cât mai simplu.

Să nu mă crezi ipocrită, aș prefera  emoțiile  adevăratului examen de maturitate, nu doar  ca  verificări la   matematică, literatură, chimie /fizică/o limbă străină au orice altă probă, în locul    încleștărilor  zilei.

Instituit în 1801, prin decret semnat de către Napoleon Bonaparte, care a pus bazele învățământului modern  francez, bacalaureatul românesc, ca examen de maturitate  al intrării în viață,  îl are ca părinte pe profesorul universitar, medic și politician Constantin Angelescu, în 1925.

 Primul  ministru  plenipotențiar  român, reprezentant al României la , în 1918, la Washington, s-a născut  la 10 iunie 1869, la Craiova. 

Astăzi,  școala românească are ministru interimar..

Ai amintiri   de la bacalaureat?