„Semiramide„ de G. Rossini, Royal Opera House

„Cine  se scuză  se acuză„
Că  nu mă descurc  cu  limba  engleză  nu este o noutate.  Să spun  că în școală  am învățat   rusă  și franceză  sau  că  și  după aceea, multă vreme,  prinsă  de multe alte 

probleme, am tot amânat  să  trec la   muncă  ar fi o scuză  care  nici chiar mie  nu mi se pare  suficientă.

 Ce mai încolo și încoace,  important este  că după prima invitație la Londra, când darul  cel mai frumos, primit de la  fiul meu a  fost  un bilet la  Covent Garden,   ajunsă acasă,  am  decis  să ”încep școala”.  O vreme, o fost elevă, uite, vezi cum se schimbă lucrurile,  mi-a  dat meditații.  

La cea  de-a  doua  vizită  în capitală

britanică, fiul  a  fost impresionat  de  bagajul  de 

cuvinte englezești al mamei  lui  și de o modestă   pronunție .

  Au trecut niște ani,  nu am mai conversat cu nimeni,  am  cam uitat  ce învățasem, mereu  mă mustram, dar ...

Către sfârșitul acestei  toamne, mi-am instalat  un dicționar pe calculator și  , pe  cuvântul  meu, că mi-am dat silința,  știind  că , din nou,   mergem la „Royal  Opera   House.”

  G. Rossini, ”Semiramide„ !

Bineînțeles  că  m-am pregătit .

Asta  nu înseamnă  că mi-a fost simplu.  

Poate  că oricine înțelege  cât de serioasă este  frustrarea pe care o  trăiești   atunci  când , oricât te-ai  concentra  să coroborezi  informațiile pe care le ai în minte  cu ceea ce  auzi și vezi,  nu poți  să trăiești evenimentul la  dimensiunile lui reale.

  Dar,  dincolo de orice,  trăiești frumusețea și  măreția   muzicii, a   magistralei regii, a  costumelor, a  mesajului operei!

A  fost o seară pe care , cu toată inima mea  de mamă, am trăit-o puternic de tot , pentru că fiul meu m-a  dus  într-un loc, care  nu  poate fi egalat  cu altceva.

Atâta strălucire, atât  frumusețe, că în noaptea aceea, nu prea am pus  geană pe geană.

Iubesc Londra,  iubesc  să fiu acolo,  iubesc felul în care  puternica civilizație  britanică reușește  să  fie  atât de puternică!