ți se lungește brațul pân la stele..

Mi s-a făcut un dor nebun de verile mele înghesuite între emoții și griji.Mă trăgeau de fustă o mie de probleme- copiii erau mici, eu aveam mereu examene- grade, concurs de intrare în oraș, diferențe, spaima că vine 1 septembrie și rămân tot navetistă.
 Camera treia( fără articol posesiv)-de mult și-a pierdut numele- era plină. Cărți, tabele, creioane, fructe, rujuri, programe, oglindă, fișe, notițe. Pe jos. Fără masă.
Eram unica stăpână a harababurii, căreia îi știam toate colțișoarele. Ațipeam 10 minute, o juma’ de oră. Cu capul pe vreo carte. Cu un măr alături. 
 Marea mea bucurie! Să mai răsuflu...
O luam de la capăt. Zilnic. Toată vara. 
Atunci l-am descoperit.Mi-a purtat noroc! Cu” Întâmplarea în deșert”. 
Am căutat-o deunăzi. N-am dat de ea. Am găsit altceva-
Din Monolog în Babilon, Căutătorul
Alexandru Philippide
Ai socotit că soarele mai arde/
Abia vreo cincisprezece miliarde/
De ani… Numai atât? 
De azi pe mâne?/
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?/
Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!
/Doar știi că timpul n-are moarte./
Un calcul scurt, de două sau trei linii/
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii./
Ca-n mii și mii de repezi răsfrângeri de oglinzi/
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele./
Ai spune că și mâna în sus când o întinzi/
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele./
Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,/
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,/
Şi-n timp ce spargi absurde porţi/
Nici o sfială nu te mai apasă./
Şi când din lungi peregrinări/
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde/
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,/
Tot mai găseşti acolo întrebări./