așteptările

”Drum ferit, drum peticit,
Cu talpa te-am pipăit...”Emil Brumaru

Tușa Maria era o femeie aprigă.Nu mergea, alerga. 

Nu știu câți ani să fi avut eu, când am început să-i iau seama, locuia peste drum de noi, într-o casă mare, rămasă, cine știe de ce,netencuită pe afară.
Doar cele trei fete , măritate prin satele vecine, îi treceau pragul.
Moșul ei nu făcea mare lucru: ziua toată, pufăia din lulea, din când în când,ducea gherghefurile de tutun de la umbră la soare, iarna croia drum prin zăpadă.
Tușa Maria era ca argintul-viu. Cu basmaua neagră trasă pe ochi, de dimineață până seara, robotea în curte.
Nu zâmbea, nu se bucura niciodată.
Într-o zi, bunica mi-a spus că vecinii noștri de peste drum au și un băiat, Aurică, plecat în armată,ajuns mai apoi pe front și, dintr-odată, nu s-a mai știut unde.
Prin sat, povestea bunica, se întorseseră mulți bărbați,doar Aurică al tușii Maria întârzia.
Trecuseră anii. Ea, toată cernită, îl aștepta.

Umbrite de anii care s-au dus, amintirile mele s-au limpezit, așa, dintr-odată, într-o zi, când am deschis televizorul.
Pe un post, am zărit două chipuri: un adolescent și o bunică,el frumos, închis în sine, fără lacrimi, fără vorbe.
Bunica, o femeie trecută prin multe.
Fata ei, mama băiatului, a plecat, în urmă cu zece ani, în Spania.Să-și facă un rost, doar ea știe cum.
O vreme, a trimis pachete și bani, nicio fotografie, nicio adresă. Doar telefoane.
De trei ani, poștașul nu se mai oprește la poarta familiei, nu mai sună nici telefonul.
Copilul este încrâncenat, prea încrâncenat.
Bunica așteaptă...