într-o lume de mărăcini,

parcă sunt o salcie ce-și plânge crengile spre cer„.

”A-ți trăi eul ca univers e secretul poeților- și mai cu seamă al sufletelor poetice”. Amurgul gândurilor, pagina 128
„Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ți întoarcă spatele„
Emil Cioran
8 aprilie 1911, Rășinari-20 iunie 1995, Paris.
N-aș putea zice că nu pot trăi fără să-i fi citit cărțile.
S-a întâmplat să-l descopăr în urmă cu niște ani, când fiul meu cel mic era elev în clasa a unsprezecea. Din banii de buzunar, își cumpăra cărți. De la o vreme, în biblioteca lui se tot adunau volumele gânditorului.Toată ziua citea Cioran. Mă apucase disperarea. Nu puteam intra cu bocancii în sufletul lui, să-i interzic lectura, nu? Trebuia, totuși, să fac în vreun fel.
Am început și eu să citesc. Să pot sta de vorbă cu băiatul meu rebel.
Și uite așa, nu mai lăsam cartea, până n-o terminam. Trei cărți aproape pe nerăsuflate, ziua și noaptea.
Știi cum am simțit eu lectura cărților lui Cioran?
Ca o boală, te sperie, dar îți creează un fel de moleșeală tărăgănată, n-ai vrea s-o alungi definitiv, te vrei cuprins de o suferință, pentru care lumea nu te mai poate lovi..
Dacă mă gândesc acum , mai degrabă m-a fascinat omul Cioran, el și mereu noua lui existență, de student fără vârstă. .
Între două singurătăți
” Nu pe ape moarte vreau să visez pământul, ci pe stânci zdrobite de îmbrățișări de spume.„
Pe la 26/27 de ani, nu dormea, cutreiera străzile, știa locul tuturor pietrelor, chinuit de insomnii, era obsedat de faptul că trăiește o viață imperfectă. Povestește undeva că în acele nopți se simțea asemenea teroristului care se oprește să citească ”Ecleziastul”, înainte de a comite o crimă. Când , într-o seară, s-a aruncat disperat pe pat, strigând nu mai pot! nu mai pot!, sărmana lui mamă, fiică și soție de preot, o femeie extrem de credincioasă, i-a strigat că mai bine l-ar fi avortat, să nu-l mai vadă atât de nefericit.
Vorbele mamei l-au urmărit toată viața.
Din vâltoarea lor , s-a născut cartea Pe culmile disperării. Apoi un șir lung de alte cărți-Cartea amăgirilor, Schimbarea la față, a României, Lacrimi și sfinți, Silogismele amărăciunii, Ispita de a exista, Istorie și utopie, Căderea în timp, Despre neajunsul de a te fi născut, Exerciții de admirație, Tratat de descompunere, Antropologia descompunerii, Mărturisiri și anateme, Apocalipsa după Cioran.
Între 1957 și 1972 a umplut treizeci și patru de caiete.
Cineva l-a întrebat: Ce faceți de dimineața până seara?
Mă suport.
Valoarea manuscriselor sale, publicate de buna lui prietena, Simone B. scria ”Le Monde”se ridica la peste un milion de euro.
Cu un an înainte de moarte, scria că nu va renunța la acele caiete, deși luni întregi nu scria nimic în ele, pentru ca apoi să se spovedească , recunoscând că prin scris se apropie de cuvinte și-și varsă obsesiile și toanele.
Erau acolo tot felul de chestiuni personale, generale, certuri, numele dușmanilor, ale prietenilor, notate cu inițiale sau cu X, anecdote, capricii, întrebări, cugetări.
Pe coperta unora scria a se distruge, dar le-a păstrat, ca un testament al răfuielilor cu suferința, angoasa, umilința, dar , mai ales cu sine.
Alteori spunea ca scrie doar atunci când ii vine să-și tragă un glonț în cap.
Prietena lui a murit într-un accident , în 1997, tocmai când urma să-i corecteze șpalturile. Se sfârșea , înainte de a fi trăit bucuria că i-a cuprins, într-o carte uriașă, toată spovedania.
Ea l-a cunoscut cel mai bine, fiindu-i alături în marile și gravele lui încercări.
Oriunde și oricând Cioran este SINGUR.
A trăit SINGUR , a murit SINGUR.
”Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup și suflet?”