despre clipa regăsirii prin întrebări

De la unul dintre  bunicii  paterni( da, erau doi: talițu și  tatale, pentru că tata a fost înfiat de fratele tatălui său, care nu avea copii) am aflat eu, înainte de a merge la școală, ideea  cu ”vin americanii!”

Mai apoi, am tot auzit-o repetată, de  tata.Bineînțeles  că  nu știam ce înseamnă asta, nici explicații nu am cerut.

  Ce-mi amintesc este  că la magazinul  din sat, se vindea o pânză  alb/ murdar, numită americă. Din ea  se făceau cămăși bărbătești, cearșafuri și fețe de masă.

În vremea aceea, mă opream cu un fel  de  evlavioasă  admirație, în fața  peretului dinspre răsărit din camera  bunicilor, talițu și măicuța. 

 Erau două icoane  mari, o candelă albastră, câteva fire de  busuioc , două sau trei medalii. 

Am, undeva, în colț de suflet, ”Crucea Sfântul  Gheorghe” și  sub ea   brevetul   bunicului, care luptase  la Mărăști, Mărășești și Oituz.

 Actul era scris într-o caligrafie pe care nu am  văzut-o  nici chiar  în partea de jos a  paginilor  abecedarului meu, unde, pe două rânduri , erau scrise  de mână niște enunțuri  frumoase.

 ”F ”din semnătura  Regelui  era  ceva  dincolo  de   imaginația mea de copil!

  Ca  să nu uit, în toamna  când am mers  în clasa I, într-o amiază în care  mama îmi așternuse masa pentru lecții sub gutuiul din fața casei, încercam printre lacrimi să înghesui între liniile albastre ale caietului de caligrafie, bastonașe, oușoare, liniuțe.

  Nu voiau cu niciun chip să se astâmpere,unele  erau șchioape, altele  mai  lungi și  deloc  drepte.Alergau pe unde voiau. Plângeam neajutorată.

Pe atunci, talițu   se îngrijea  de zăvoiul din lunca Argeșului, era un fel de pădurar. Își făcuse un baston dintr-o   ramură de lemn  moale, călită în  foc de moș Nicolae al lui Costea, vecinul nostru.

  O fi urmărit el chinul meu cu neastâmpăratele linioare, mi-a fi auzit plânsetul? m-a mângâiat pe  creștet, ce bine   mi-a prins gestul lui protector, apoi  și-a pus  bastonul alb  pe  masa mea, în dreapta.

 Ca prin minune, semnele alea răzvrătite  s-au domolit  și au început  să intre  cuminți în căsuțele lor.

În locul casei albe, în care locuiserăm toți: bunicii, părinții, eu și fratele meu, abia  născut,  într-o vară, ajutat de meșteri și de rude, tata  a ridicat o casă de cărămidă, pe care o  revăd din când în când. 

Erau ani grei,ni se luase pământul, pentru care tata renunțase la buletinul lui de  București, caii trecuseră la  colectiv.

Au dispărut  nu știu unde decorațiile  bunicului.

  ”F-ul ”acela  înflorit  din semnătura Regelui  a rămas doar în mintea și în sufletul meu.

Împreună cu  vorba aceea : Vin americanii!„

Fiindcă  fb vrea să  știe, ca în fiecare dimineață, la ce mă gândesc, în timp  ce  beau cafeaua în balcon și citesc ce  scriu cunoștințele mele- unele   reale, altele  virtuale- mă întreb  ce ar  spune   astăzi bunicul meu, ostașul de la Mărăști, Mărășești , Oituz , și tata, care a luptat și  el  la Cotul  Donului, despre venirea americanilor, care tocmai  și-au  îngropat  un erou modern, în sicriu  aurit....