daruri de suflet

 povești adevărate pentru prieteni

Nu știu câtă școală învățaseră bunicii mei  și bunicile mele.
Talițu era un fel de pădurar.

Eram în clasa I.
Într-o zi de toamnă frumoasă, mama  îmi pregătise masa pentru lecții, sub gutuiul din curte.
Ea, cu treburile.
Eu, cu bastonașele.
Mă chinuiau îngrozitor.  Nu voiau cu  niciun chip  să  încapă în  căsuțele caietului de caligrafie. Unul mai strâmb decât altul.  
Plângeam, chinuindu-mă.
  Bunicul a  venit  de la zăvoi. Avea un baston ciolplit de el, cred că din lemn de corn- alb,   potrivit de gros.
Îl purta  pe  unul din brațe.
Cred  că  mi-a  auzit scâncetele, o fi văzut și neputința mea; s-a gândit el cu mintea lui de om  bătrân, și  a pus  bastonul  pe masă, alături de caietul meu.Cu mâna dreaptă, mi-a mângâiat creștetul.
  Văd cu ochii sufletului bastonașele  aliniindu-se cuminți în caietul meu.
Adia ușor vântul, mirosea  a frunze de gutui  și a încredere!
Într-o zi de vară, eram cu talițu  la unul dintre loturile noastre, de la pădurea Pintenoiaca
Dintr-odată,cerul a început să slobozească tunete.
Brusc, a început o ploaie  puternică.
  Talițu purta mereu, la el, un pulover  tricotat.
  M-a ascuns sub burta  văcuței.  
Văcuței i-a pus pe spate puloverul de lână.
Am multe amintiri în minte și în suflet cu cele trei perechi de bunici, pentru  că așa a fost să fie!
De la  măicuța, soția lui talițu, păstrez  imaginea rochiței  de mătase„ toarsă” din gogoșile viermilor hrăniți cu frunze de dud! și Targul -Titului, cu  noi două, la „ciocu-cu-norocu.
Am câștigat atunci  prima mea păpușă cu  pantofiori eleganți  și cu rochiță roșie!
S-au rătăcit  lucrușoarele bunicilor:medalii de pe front, două icoane dragi, lada de zestre a măicuței, cu barișuri, zăbranice, tulpane și „dres„ de obraz.
S-a  pierdut și  cavalul lui talițu.
   Rostuite în cămăruțe de suflet, stau  amintirile!
Maica Fănica era aprigă. înaltă, dreaptă, cu ochi albaștri, fustă  neagră cu melcișori și   bluză  pătrată  în dreptul gâtului.
Acolo, ascundea ea, în zilele de vară, cu  un fel de cochetărie, firul de busuioc!
„Tale „era tatăl mamei:toată viața fusese ceferist. Adoram ceasul lui deșteptător, cu un fel de  clopoțel deasupra.

Făcea naveta, pe  jos,indiferent de vreme, de la Ziduri, la Titu.
Din leafa lui  de ceferist, a cumpărat  ilice de catifea, broboade de cașmir,rochii , pantofi și  câțiva cocoșei de aur, câte o ladă de zestre și câte o bucată de pământ  pentru fiecare fată.
Celor trei fii , Marin, Bălașu și Aurică, le făcuse, la un croitor, paltoane de stofă bleumarin ( din mantalele  primite de la serviciu).  

Pentru tustrei, a cumpărat terenuri de casă în Ziduri.
De la " mare ", soția lui, bunica dinspre mama,păstrez o carte despre cronicari, pe care mi- a cumpărat- o într- o vacanță, de la cooperativa lor.
  Îmi plec fruntea, în amintirea bunicilor mei dragi!💗

despre clipa regăsirii prin întrebări

De la unul dintre  bunicii  paterni( da, erau doi: talițu și  tatale, pentru că tata a fost înfiat de fratele tatălui său, care nu avea copii) am aflat eu, înainte de a merge la școală, ideea  cu ”vin americanii!”

Mai apoi, am tot auzit-o repetată, de  tata.Bineînțeles  că  nu știam ce înseamnă asta, nici explicații nu am cerut.

  Ce-mi amintesc este  că la magazinul  din sat, se vindea o pânză  alb/ murdar, numită americă. Din ea  se făceau cămăși bărbătești, cearșafuri și fețe de masă.

În vremea aceea, mă opream cu un fel  de  evlavioasă  admirație, în fața  peretului dinspre răsărit din camera  bunicilor, talițu și măicuța. 

 Erau două icoane  mari, o candelă albastră, câteva fire de  busuioc , două sau trei medalii. 

Am, undeva, în colț de suflet, ”Crucea Sfântul  Gheorghe” și  sub ea   brevetul   bunicului, care luptase  la Mărăști, Mărășești și Oituz.

 Actul era scris într-o caligrafie pe care nu am  văzut-o  nici chiar  în partea de jos a  paginilor  abecedarului meu, unde, pe două rânduri , erau scrise  de mână niște enunțuri  frumoase.

 ”F ”din semnătura  Regelui  era  ceva  dincolo  de   imaginația mea de copil!

  Ca  să nu uit, în toamna  când am mers  în clasa I, într-o amiază în care  mama îmi așternuse masa pentru lecții sub gutuiul din fața casei, încercam printre lacrimi să înghesui între liniile albastre ale caietului de caligrafie, bastonașe, oușoare, liniuțe.

  Nu voiau cu niciun chip să se astâmpere,unele  erau șchioape, altele  mai  lungi și  deloc  drepte.Alergau pe unde voiau. Plângeam neajutorată.

Pe atunci, talițu   se îngrijea  de zăvoiul din lunca Argeșului, era un fel de pădurar. Își făcuse un baston dintr-o   ramură de lemn  moale, călită în  foc de moș Nicolae al lui Costea, vecinul nostru.

  O fi urmărit el chinul meu cu neastâmpăratele linioare, mi-a fi auzit plânsetul? m-a mângâiat pe  creștet, ce bine   mi-a prins gestul lui protector, apoi  și-a pus  bastonul alb  pe  masa mea, în dreapta.

 Ca prin minune, semnele alea răzvrătite  s-au domolit  și au început  să intre  cuminți în căsuțele lor.

În locul casei albe, în care locuiserăm toți: bunicii, părinții, eu și fratele meu, abia  născut,  într-o vară, ajutat de meșteri și de rude, tata  a ridicat o casă de cărămidă, pe care o  revăd din când în când. 

Erau ani grei,ni se luase pământul, pentru care tata renunțase la buletinul lui de  București, caii trecuseră la  colectiv.

Au dispărut  nu știu unde decorațiile  bunicului.

  ”F-ul ”acela  înflorit  din semnătura Regelui  a rămas doar în mintea și în sufletul meu.

Împreună cu  vorba aceea : Vin americanii!„

Fiindcă  fb vrea să  știe, ca în fiecare dimineață, la ce mă gândesc, în timp  ce  beau cafeaua în balcon și citesc ce  scriu cunoștințele mele- unele   reale, altele  virtuale- mă întreb  ce ar  spune   astăzi bunicul meu, ostașul de la Mărăști, Mărășești , Oituz , și tata, care a luptat și  el  la Cotul  Donului, despre venirea americanilor, care tocmai  și-au  îngropat  un erou modern, în sicriu  aurit....

timpul de veghe

     Tânără  fără minte  fiind,  într-un moment dificil  al vieții mele, nu  neapărat  din  motive financiare, am  acceptat, fără   să  mă fi  gândit  aproape deloc,  să  înstrăinez  casa  părintească . Era în 1981, la un an   după  moartea tatei, după ce,  în urmă  cu cinci ani,  o pierdusem,  neașteptat, dar prăvălitor,  pe mama . 

Cineva  de la  primărie  m-a anunțat  că  între  pereții  copilăriri mele  va fi, poate, o grădiniță. 

Sau altceva. 

Aveam copil  mic, nici  măcar  nu   m-am dus  să  mă despart  cu sufletul  de  locul cel mai drag  pe care îl știu  pe  pământ.  Da, să nu te miri, am  cutreierat,   în anii care au trecut de atunci, cam  prin toată  Europa,  în două rânduri, am ajuns  chiar și în Asia .

  Multe și mari minunății am văzut. 

  Niciuna, însă, o spun  cu  mâna pe inimă,  nu seamănă  cu  acel  tainic  ceva , cuprins în  casa   noastră, însuflețită  de  neobosirea  mamei mele, de  cuvântul  sfătos,   ironic, rareori  rostit  tare , al tatei. 

Banii aceia, primiți în schimbul    trudei  de-o  viață, trudă  impregnată  viu  de nenumărate amintiri, s-au  risipit  fără  vreo importanță.

  În locul  lor,  s-a  căscat  un gol imens, în care  s-au topit   fotografiile  noastre alb/ negru, acte,  cărți și caiete, prima  mea teză   de  Limba română,  în colțul  căreia  Domnul  profesor  Fulga  mi-a  transmis  cel  mai  frumos îndemn  spre  știința  de carte,  toate păstrate  cu grijă  de mama în podul casei,alături  de   lăzile  de zestre, a ei , cu trandafiri  roșii,  a  bunicii , cu  crenguțe  verzi, în care  își  rânduia  barișuri,  un tulpan alb, cu mărgele albastre, cizmele tatei  cu care  s-a întors  după război, ce  fascinantă poveste,  rămasă suspendată  în timp, mi-a spus  el într-o singură seară, gutuiul din curte,  sub a cărui  mângâiere  am  reușit eu  să aștern bastonașe și  cârlige,   în spațiile caietului de caligrafie, cu  mâna  bunicului  pe  creștet.

    Știi  când    îți cunoști, cu adevărat părinții?  când nu-i mai ai. 

Și când tu, părinte sau  bunic, ai tihnă și  răbdare  de a   răsfoi  ușor, una  câte una,  pagini  foșnitoare  din  nescrisa  carte a  memoriei afective. 

  Fără  grabă,  fără   vreun  scop anume. 

 Doar  așa, ca   să vezi   vremurile   în  scurgerea lor  nestingherită. 

  Tu,  copilul fără   prea multe griji,  mai apoi, când  adolescența  clocotește  să  vrei  să aduci înapoi  rugămințile   către  tata  pentru  atât de  așteptatul întâi bal,rochia  era  dintr-o stofă liliachie, plisată, cu guleraș  croșetat  de mama. 
Și valsul, ce  vals,  și  seara  cu lună,  agățată  într-un salcâm din curtea  vecinului  nostru, moș  Nicolae. 

În  ziua aceea  de  mai,  când  casa  părintească  și-a  închis  pentru mine ferestrele,  s-a rupt ceva.  

 Timpul  s-a așternut altfel.

  Nu știu prin ce împrejurare, am păstrat câteva  manuale  din anii mei de școală.

 Astăzi  m-am întors  la  cartea de franceză. Poate  că  de undeva,  dintr-un timp  regăsit,  ar fi   reîntoarcerea    la școală.

Mi-am început  ziua  înseninată  de  farmecul  unei   lecturi  de la pagina 124.

”Negustorul  de  mături   și  bărbierul”.

  După ce  îl bărbierește  pe   vânzătorul   de mături   care îi pășise pragul, vrând  să cumpere o mătură, bărbierul  îl   întreabă  cât costă.

”Quatre  sous„  ( un sou= o monedă de 5  centime) este răspunsul.

Considerând  că prețul este  prea mare,   frizerul îi dă omului „deux  sous”, sugerându-i  că, dacă  nu-i convine, să-și ia  înapoi  mătura.

 Vânzătorul de mături acceptă  tranzacția, apoi, după ce i se spune  că  pentru  bărbierit  îi datorează  celuilalt  „deux   sous„ îi  dă ”un sou”. 

 Și  dacă   nu este  mulțumit, nu are  decât  să-i pună  barba la loc.

că nu este alta mai frumoasă

 și mai  de folos, în toată viața omului, zăbavă  decât cetitul cărților.
 Miron Costin

Știa el, cronicarul, ce spune!

 Astăzi, după aproape patru secole, când  globii oculari umani sunt  tot mai atrași în multe și felurite preocupări,cititul  nu prea mai  pare a fi o așa de plăcută  zăbavă.

  De mai mulți ani,în 80 de țări, anual,există o sărbătoare a cititului cu voce tare. Scopul unei asemenea inițiative  urmărește  să  cultive, la copii, mai ales, dragostea pentru  citit, de fapt, este ceva  special,dorindu-se  conștientizarea  faptului că oamenii care citesc sunt mai altfel,mai  profunzi,mai înțélepțí decât ceilalți. Și,da,lectura îi ajută  să înțeleagă că doar citind pot percepe complexitatea  realității  și pot să se integreze mai ușor între ceilalți semeni.

  La noi, tradiția  sărbătoririi naționale a  lecturii cu voce tare  a împlinit abia un an  pe 4 februarie și, pentru că a fost făcută specificarea că  respectiva operațiune  nu trebuie să aibă  o dată fixă,în 2016, sărbătorim cititul- iată- astăzi, 24 februarie!

 De ce citit cu voce tare?

 Eu cred că pentru copil,de când este el mic de tot, glasul  mamei, al  bunicilor,al tatei sau al fratelui mai mare, cu modulații și dragoste, cu blândețe și cu  multă afecțiune,iar mai apoi al dascălului,creează în minte și în suflet iubirea pentru  cuvântul spus, pentru cuvântul scris. 

Pentru carte!

Gândul mi-a alergat la întâile mele lecturi...

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. Nu prea înțelegeam eu, pe vremea aia, cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe  rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„..

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite. Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. 
Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor din cămăruța cu  scăunele  gălbui.//
Și  m-am gândit, fără să vreau la o discuție pe care am avut-o în avionul care ne ducea, pe mine și  pe  bunica unui  adolescent, către țara lui Andersen.
 Doamna, fost jurist, își dedică timpul grijii pentru unicul nepot, elev de gimnaziu. Într-o zi,  buni află că tânărul trebuie să citească  din Sadoveanu. Fericită  că poate fi de folos, dă fuga la librărie și se întoarce cât poate ea de repede cu ”Neamul Șoimăreștilor”. Nepotul se uită la carte, se uită și în ochii plini de emoție ai  bunicii, și, revoltat i se adresează:
- Ce naiba, măi buni, nu înțélegi deloc ce-ți spun, am zis  că am de citit un capitol, și tu  vii cu o carte întreagă...

Viața este exact ceea ce  facem noi din ea;ce vrem de la ea și cât reușim este  problema  fiecăruia.

cărări

”Un om avea un sentiment pe care nu și-l putea explica; și atunci a modelat un pic cu degetele un boț de lut.Și a lăsat lutul în drumul său. Dacă  o iei pe acest drum și dai peste boțul de lut, iată-te cuprins de același sentiment pe care nu ți-l poți explica.Și aceasta, chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul  lui și tăcerea ta.” Antoine de Saint-Exupery

Iese tiptil din curte,își rotește privirea încoace și încolo, își netezește fruntea și pornește. Pe lângă gard. Îi place iarba, încă moale. .
Calcă ușor, abia i se  văd urmele.

În capătul satului, răsuflă ușor, cât să-și tragă răsuflarea. Ia seama la tufele de mure, risipite  printre salcâmii îngălbeniți..

Trece repede malul colțuros al Argeșului, uite că oamenii nu-l lasă să înghită din vatra satului, bine-i fac, că nu-și vede de albia lui, și iar se oprește. Îi place susurul apei, în zile de astea cețoase, aruncă o pietricică, se uită la rotocoalele mici și dese, nu e  timp de odihnă, mai are de trecut podul.

Se ferește din calea unei mașini, apoi lasă și o căruță s-o depășească.

Cât ai clipi, a și ajuns în zăvoiul Crovenilor.
 Sălcii , salcâmi, plopi  și vreascuri.  Miroase a proaspăt. A plouat toată noaptea.

Oricât ar vrea , nu poate rămâne.

Prin sat, mai mult aleargă. Tot pe lângă gard. Să nu-i tulbure pe copiii grăbiți spre școală. Vorbesc de-ale lor.

Gata. Se strecoară pe lângă gardul vechi, proptit în scânduri strâmbe. De acum, tot câmpul e al ei..

Nu  are cum să se rătăcească..se pierde printre miriștile umede, se mai oprește din când în când, cât   să adune  o floricică- două, câteva   mere pădurețe. Uite și  un nuc tânăr, nu-l știa, ce bine că a crescut tocmai aici, caută printre frunzele uscate, au rămas doar coji, vrăbiile au mâncat nucile..S-ar duce până la bostănărie, nu, mai bine , nu, ocolește un hățiș de măceși și-ntr-o clipă a și ajuns la prima casă.

 Printre nori, soarele risipește  un braț de  raze firave.

Satul pare adormit.

Un câine răgușit își cere insistent simbria, într-o curte  cineva  curăță porumb, o femeie întinde rufele pe sârmă, un bătrân mână câteva oițe la păscut.

Gata.

 Mulțumită, poteca se oprește..

Ulița bunicilor! tăcută, curată, cuminte..

I se umezesc gândurile…

Poarta, aplecată într-o parte. De atâta așteptare, a pierdut zăvorul.

Buruieni înalte au năpădit curtea.

Doar fântâna a mai rămas.

și timpul...