Se afișează postările cu eticheta Mărășești. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mărășești. Afișați toate postările

miercuri, 17 iunie 2020

despre clipa regăsirii prin întrebări

De la unul dintre  bunicii  paterni( da, erau doi: talițu și  tatale, pentru că tata a fost înfiat de fratele tatălui său, care nu avea copii) am aflat eu, înainte de a merge la școală, ideea  cu ”vin americanii!”
Mai apoi, am tot auzit-o repetată, de  tata.Bineînțeles  că  nu știam ce înseamnă asta, nici explicații nu am cerut.
  Ce-mi amintesc este  că la magazinul  din sat, se vindea o pânză  alb/ murdar, numită americă. Din ea  se făceau cămăși bărbătești, cearșafuri și fețe de masă.
În vremea aceea, mă opream cu un fel  de  evlavioasă  admirație, în fața  peretului dinspre răsărit din camera  bunicilor, talițu și măicuța. 
 Erau două icoane  mari, o candelă albastră, câteva fire de  busuioc , două sau trei medalii. 
Am, undeva, în colț de suflet, ”Crucea Sfântul  Gheorghe” și  sub ea   brevetul   bunicului, care luptase  la Mărăști, Mărășești și Oituz.
 Actul era scris într-o caligrafie pe care nu am  văzut-o  nici chiar  în partea de jos a  paginilor  abecedarului meu, unde, pe două rânduri , erau scrise  de mână niște enunțuri  frumoase.
 ”F ”din semnătura  Regelui  era  ceva  dincolo  de   imaginația mea de copil!
  Ca  să nu uit, în toamna  când am mers  în clasa I, într-o amiază în care  mama îmi așternuse masa pentru lecții sub gutuiul din fața casei, încercam printre lacrimi să înghesui între liniile albastre ale caietului de caligrafie, bastonașe, oușoare, liniuțe.
  Nu voiau cu niciun chip să se astâmpere,unele  erau șchioape, altele  mai  lungi și  deloc  drepte.Alergau pe unde voiau. Plângeam neajutorată.
Pe atunci, talițu   se îngrijea  de zăvoiul din lunca Argeșului, era un fel de pădurar. Își făcuse un baston dintr-o   ramură de lemn  moale, călită în  foc de moș Nicolae al lui Costea, vecinul nostru.
  O fi urmărit el chinul meu cu neastâmpăratele linioare, mi-a fi auzit plânsetul? m-a mângâiat pe  creștet, ce bine   mi-a prins gestul lui protector, apoi  și-a pus  bastonul alb  pe  masa mea, în dreapta.
 Ca prin minune, semnele alea răzvrătite  s-au domolit  și au început  să intre  cuminți în căsuțele lor.

În locul casei albe, în care locuiserăm toți: bunicii, părinții, eu și fratele meu, abia  născut,  într-o vară, ajutat de meșteri și de rude, tata  a ridicat o casă de cărămidă, pe care o  revăd din când în când. 
Erau ani grei,ni se luase pământul, pentru care tata renunțase la buletinul lui de  București, caii trecuseră la  colectiv.
Au dispărut  nu știu unde decorațiile  bunicului.
  ”F-ul ”acela  înflorit  din semnătura Regelui  a rămas doar în mintea și în sufletul meu.
Împreună cu  vorba aceea : Vin americanii!„

Fiindcă  fb vrea să  știe, ca în fiecare dimineață, la ce mă gândesc, în timp  ce  beau cafeaua în balcon și citesc ce  scriu cunoștințele mele- unele   reale, altele  virtuale- mă întreb  ce ar  spune   astăzi bunicul meu, ostașul de la Mărăști, Mărășești , Oituz , și tata, care a luptat și  el  la Cotul  Donului, despre venirea americanilor, care tocmai  și-au  îngropat  un erou modern, în sicriu  aurit....

miercuri, 4 august 2010

până unde se intind rădăcinile?

In câteva rânduri, ca intrebare sau  temă , fiul meu mai mic a tot adus vorba despre cele mai indepărtate rude ale noastre.

De curând mi-a spus- vrea să-și alcătuiască arborele genealogic. Cum era de așteptat, imi revine responsabilitatea cea mai mare. Strângerea datelor.
Știi cât este de greu?
M-am tot gândit, am in minte date, incerc să le stochez intr-o ordine.
Mi se perindă prin minte petreceri, la sărbători, când veneau in curte  surori ,  frați și cumnați de-ai bunicilor, din satele de dincolo de Neajlov,  fiecare lăudându-se cu  nepoți de toate vârstele.  Ce bucurii!
 In curte și la poartă, cai mari, impodobiți cu  salbe de clpoței și  funde roșii!
 Se aștern alte amintiri din poveștile părinților, eram copil, ei erau prea tineri, s-au dus atât de repede, au rămas multe intrebări, prea multe .

Poți ințelege sentimentul care te incearcă să constați , intr-o clipă,  că numeri ani mai mulți   decât propria-ți mamă?
Că timpul, suspendat ca un acrobat,   joacă atâtea feste, își impune orice situație vrea el, răsturnând imagini dragi, după bunul lui plac?
Când  învinge   rațiunea?
Unde incepe reflexivitatea?
Fotofrafii alb-negru, unele ingălbenite incă de pe atunci..le văd cu ochii minții. Pierdute sunt și medaliile bunicului patern. Erau trei. Insoțite de brevetul , incheiat de  semnătura cu inflorituri a regelui.Și sigiliul.
 Câțiva ani din tinerețea tatei, ca prizonier,   dorul mărturisit cu greu  pentru fratele nostru Alioșa, pierdut ca și numele indepărtat al unui  sat rusesc .
Cutia maronie cu floricele, in care se păstrau acte și chitanțe, rătăcită  in casa pe care eu și fratele meu, in imaturitatea noastră, am instrăinat-o...dacă ar fi fost pe  atunci poezia lui Grigore Vieru- Casa părintească nu se vinde..
 Tardive păreri de rău..

Am schițat nume, trimiteri, acolade, săgețele colorate.
M-am oprit, nu pot insăila povești, trebuie să merg pe la câteva primării, uite acum chiar că-mi pare rău că nu mi-am dorit să conduc mașina, mi-ar fi fost mai simplu.

Duminică, am căutat să dau de capăt informațiilor de pe cealaltă latură- paternă.
Ce incâlceală, dar ce interesante lucruri am descoperit- un stră- străbunic al copiilor mei, Enache Rădan, își odihnește strădania sub o cruce albă, tocită de ploi și zăpezi, in curtea bisericii de la coada heleșteului. Ctitorită de el. Heleșteul a fost săpat de către săteni, in câțiva ani, cu promisiunea că vor primi banii, cănd lucrarea va fi gata. Avea o traistă de galbeni.
După luni de muncă grea, i-a intrebat- al cui este lacul, cine se va folosi de el…era al lor, cine să le plătească, dacă le aparținea?
O rudă indepărtată, de pe altă ramură de neam, o doamnă din Canada, a scris povestea lui, mort la 1883, in condiții misterioase, la București, plecat să cumpere clopot pentru biserică.
 Când voi avea suficiente informații, o să  le pun alături  cu ale dumneaei.

Am dat sfară in țară, rudele mele, veri, cumnați, dacă se vor ține de cuvânt, mă vor ajuta.
E vacanță, nu sper in prea mult de la alții.
Nu zic că nu-mi place să fac ce,  deja, m-a prins, dar este greu de tot.
V-ați intrebat  vreodată cine sunteți cu adevărat?