Am iubit marea de la prima atingere.
Se întâmpla prin 1971, eram tânără mămică, încă studentă.
În vara precedentă, refuzasem un bilet studențesc, în favoarea unei vacanțe la munte.
Lacul Roșu.
Copilării!
Mai apoi, au fost nu știu câte vacanțe, cu bilete OJT, în aproape toate stațiunile de pe țărmul Mării Negre.
Până când copiii s-au făcut mari și au refuzat să mai meargă cu părinții.
Din 89 încoace, mi-am bucurat sufletul și ochii pe plaje străine, mai mult în treacăt.
Două au fost chiar extraordinare vacanțe: în Creta și în Sicilia, când am trăit farmecul Taorminei.
Și ceva, ca o străfulgerare doar, într-o altă vară, la Balcic.
Mi-e dor de un asfințit la marea noastră!
Aseară, am primit câte imagini de pe o plajă din Mamaia.
Parcă lipsește ceva, n-aș putea spune ce...
Cumva, poezia.
vineri, 31 iulie 2020
miercuri, 29 iulie 2020
colțul cu gânduri
Un strop de bună dimineața!
Doar o clipă mai mult rămân în fața ferestrei larg deschise. las deoparte cenușiul blocului cu înțepături făcute de omul care nu s-a gândit nicidecum înainte de a schilodi limpezimea spațiului.
În lumina blândă a dimineții, dincolo de balconul meu, pădurea se arată, în toată verdea-i tăcere, se ivesc printre ramuri degetele mesteacănului pletos, zboară elegant o pasăre cu aripi mari, albe, în zare, culmi albastre de munți , tăcuți și ei, primesc botezul generos de raze.
Sorb cu nesaț, mai puțin din cafea, mai mult din eternitatea clipei.
Atât de curat începe ziua!
Doar o clipă mai mult rămân în fața ferestrei larg deschise. las deoparte cenușiul blocului cu înțepături făcute de omul care nu s-a gândit nicidecum înainte de a schilodi limpezimea spațiului.
În lumina blândă a dimineții, dincolo de balconul meu, pădurea se arată, în toată verdea-i tăcere, se ivesc printre ramuri degetele mesteacănului pletos, zboară elegant o pasăre cu aripi mari, albe, în zare, culmi albastre de munți , tăcuți și ei, primesc botezul generos de raze.
Sorb cu nesaț, mai puțin din cafea, mai mult din eternitatea clipei.
Atât de curat începe ziua!
vineri, 17 iulie 2020
”Nu zidurile fac o școală,
ci spiritul ce domneşte într-însa.”
Regele Ferdinand I
Astăzi am vrut să uit că sunt o persoană matură, adică nu, neapărat, să uit, ci să mă joc un pic de-a profesoara foarte tânără.
Tot gândindu-mă eu la ale mele- câte sunt, mereu tot mai dificile- mi-a venit în minte o zi foarte simpatică de dinaintea ivirii
covidului.
Prima mea promoție din școala în care am muncit vreo douăzeci și șase de ani a decis să organizeze o revedere.
Ceva am scris eu atunci.
Astăzi, pe când priveam , din balcon, crestele munților iviți , parcă, din verdele pădurii, mi s-a făcut dor, dar dor, de cele câteva ore pe care le-am petrecut cu foștii mei elevi, acum doamne și domni responsabili, oameni frumoși la chip, dar și la suflet, în fosta noastră sală de clasă, în ziua 22 februarie.
Înainte de întâlnire, i-am anunțat că vor avea parte și de un test simpatic.
O fi fost un pic de egoism în intenția mea?
Vreo câțiva, de fapt, două persoane fără umor, au considerat dorința mea ca fiind ceva imposibil de acceptat.
Tot gândindu-mă eu la ale mele- câte sunt, mereu tot mai dificile- mi-a venit în minte o zi foarte simpatică de dinaintea ivirii
covidului.
Prima mea promoție din școala în care am muncit vreo douăzeci și șase de ani a decis să organizeze o revedere.
Ceva am scris eu atunci.
Astăzi, pe când priveam , din balcon, crestele munților iviți , parcă, din verdele pădurii, mi s-a făcut dor, dar dor, de cele câteva ore pe care le-am petrecut cu foștii mei elevi, acum doamne și domni responsabili, oameni frumoși la chip, dar și la suflet, în fosta noastră sală de clasă, în ziua 22 februarie.
Înainte de întâlnire, i-am anunțat că vor avea parte și de un test simpatic.
O fi fost un pic de egoism în intenția mea?
Vreo câțiva, de fapt, două persoane fără umor, au considerat dorința mea ca fiind ceva imposibil de acceptat.
Cineva ( mi-a șoptit și mie altcineva) își propusese să iasă din clasă, dacă li se „va cere„ să dea niște răspunsuri în scris . Vezi , doamne, își simțea lezată personalitatea.
Ce mi-am dorit eu?
Cred că am vrut să forțez timpul să-și domolească, într-un fel,zborul, am vrut să-i VĂD, pe mămicile și pe tăticii eleganți, așezați în băncile prea mici, din nou, copii: cu fețe simpatice, aplecate către foile de hârtie, să le prind uimirea din priviri și emoțiile adunate în degete.
Și am mai vrut ca eu, profesoara lor, să aflu, așa, pentru mine, ce mai țin ei minte din ce au învățat la orele mele.
Da!
A fost ceva extrem de frumos!
Nu a contat cum au rezolvat fraza- cineva, un judecător a lucrat-o perfect- a contat că mulți și-au reamintit că există propoziții principale, dar și secundare, că subiectul nu se exprimă doar prin substantive, că există predicate incomplete și complemente circumstanțiale.
Și au citat copiii mei și versuri, unele din Eminescu, altele din Blaga sau din Coșbuc.
Chiar și producții proprii au fost! ( creatoarea este psiholog)
Astăzi , recitind însemnările adulților cu care m-am revăzut în februarie, mi-am încărcat sufletul cu frumusețea regăsirii a ceea ce am făcut eu,în viață, cu mare drag:am modelat suflete și am luminat, atât cât am putut, minți de copii.
Am simțit că mulți dintre cei cărora le-am pus note în catalog și pe lucrări sunt ceea ce sunt, pentru că, mai greu, mai ușor,cu bucurie sau cu mare efort , au învățat carte!
Ce mi-am dorit eu?
Cred că am vrut să forțez timpul să-și domolească, într-un fel,zborul, am vrut să-i VĂD, pe mămicile și pe tăticii eleganți, așezați în băncile prea mici, din nou, copii: cu fețe simpatice, aplecate către foile de hârtie, să le prind uimirea din priviri și emoțiile adunate în degete.
Și am mai vrut ca eu, profesoara lor, să aflu, așa, pentru mine, ce mai țin ei minte din ce au învățat la orele mele.
Da!
A fost ceva extrem de frumos!
Nu a contat cum au rezolvat fraza- cineva, un judecător a lucrat-o perfect- a contat că mulți și-au reamintit că există propoziții principale, dar și secundare, că subiectul nu se exprimă doar prin substantive, că există predicate incomplete și complemente circumstanțiale.
Și au citat copiii mei și versuri, unele din Eminescu, altele din Blaga sau din Coșbuc.
Chiar și producții proprii au fost! ( creatoarea este psiholog)
Astăzi , recitind însemnările adulților cu care m-am revăzut în februarie, mi-am încărcat sufletul cu frumusețea regăsirii a ceea ce am făcut eu,în viață, cu mare drag:am modelat suflete și am luminat, atât cât am putut, minți de copii.
Am simțit că mulți dintre cei cărora le-am pus note în catalog și pe lucrări sunt ceea ce sunt, pentru că, mai greu, mai ușor,cu bucurie sau cu mare efort , au învățat carte!
sâmbătă, 11 iulie 2020
sub umbra duzilor bătrâni
Am descoperit imaginea asta extraordinară, realizată de Adolph Chevallier, pe Valea Bistriței, în 1920, pe ”Roumains francophnes„.
Undeva, într-un colțișor de suflet, ceva învăluit în trecerea anilor a zvâcnit tandru, ca o adiere: inocența din atitudinea fetei, diferența fiind că aceea pe care eu o știu nu purta costum popular și nu era desculță.
Poate că eu însămi voi fi trăit , oarecum
altfel, dar la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de vorbe, pe furiș.
Ce știu perfect este că într-un asfințit, când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre , sub umbrarul duzilor, m-a tulburat într-un fel greu de înțeles magia ce se țesea sub ochii mei de copil.
Două figuri, o fată și un băiat, aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
Mătușa mea, verișoara primară a tatei, Lenuța- să fi avut ea vrea 17/ 18 ani- venea de la puț (la noi nu se folosește termenul ”fântână”)
Un tânăr înalt, militar, i-a ținut calea. Din câte îmi amintesc, niște unități militare aveau nu știu ce activități în zonă. Fiind vară, erau cazațiîn cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.
Fata a lăsat găleata plină jos, între ei .
Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa strategic. Nici nu conta. Ceva , ca o poezie nescrisă, plutea în aerul înserării.
Peste câțiva ani, fostul militar a devenit nenea Nelu.
Rând pe rând, tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta lui, cu care venea, de câteva ori pe an, de la Urziceni.
Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau , mai trist, la câte o despărțire.
Că așa este viața.
În urmă cu vreo doi ani, când sora Lenuței, cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite, cătând aiurea, când către cer, când către merii din curte.
S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!
În sufletul meu ei rămân cu magia clipei aceleia din asfințit, când vorbe tainice se adunau într-o poezie fără strofe...
altfel, dar la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de vorbe, pe furiș.
Ce știu perfect este că într-un asfințit, când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre , sub umbrarul duzilor, m-a tulburat într-un fel greu de înțeles magia ce se țesea sub ochii mei de copil.
Două figuri, o fată și un băiat, aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
Mătușa mea, verișoara primară a tatei, Lenuța- să fi avut ea vrea 17/ 18 ani- venea de la puț (la noi nu se folosește termenul ”fântână”)
Un tânăr înalt, militar, i-a ținut calea. Din câte îmi amintesc, niște unități militare aveau nu știu ce activități în zonă. Fiind vară, erau cazațiîn cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.
Fata a lăsat găleata plină jos, între ei .
Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa strategic. Nici nu conta. Ceva , ca o poezie nescrisă, plutea în aerul înserării.
Peste câțiva ani, fostul militar a devenit nenea Nelu.
Rând pe rând, tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta lui, cu care venea, de câteva ori pe an, de la Urziceni.
Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau , mai trist, la câte o despărțire.
Că așa este viața.
În urmă cu vreo doi ani, când sora Lenuței, cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite, cătând aiurea, când către cer, când către merii din curte.
S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!
În sufletul meu ei rămân cu magia clipei aceleia din asfințit, când vorbe tainice se adunau într-o poezie fără strofe...
Etichete:
Adolpf Chevallier,
asfințit,
duzi,
incertitudini,
Lenuța,
meri,
militar,
motocicletă,
Nelu,
puț,
Roumains francoohones,
țcoala,
Urziceni,
Valea Bistriței
Abonați-vă la:
Postări (Atom)