mlădiindu-și mersul...

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.

Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. 

Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

 De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 

Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  

 Alergam, strângând bine mâna mamei. 

Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.

Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 

Eram între cei dragi!💓