lumea nu este roz

Cât din ce  simți poți lăsa în cuvinte adunate în rânduri să zboare  prin fața ochilor altora?

Folosește cuiva  să afle  cât de intens  ai trăit un moment, cât de mult te-a pătruns un gest al cuiva, pe care, poate, n-o să-l mai vezi niciodată?

Caietul meu pare, deja, un bătrânel cu haină zdrențuită. O tipă cu ifose, că, slavă Domnului,  sunt atâtea cu care te intersectezi vrând/nevrând, mă întreba dacă este  cel de anul trecut.

Știi cum e?

Excursia este  ceva destul de greu- lume diferită. Diferită nu doar ca preocupări, atitudine, vârstă,  stare socială, economică, financiară, fizică și cum o mai fi ea..Pe o perioadă, cam de două săptămâni, alcătuim un grup.Așa să-i zicem, deși este impropriu chiar în denumire, nu doar în esență.

Fără să vrei, depinzi de toți și de fiecare în parte.De bunătatea celor care o au, de răutatea celor care nu se sfiesc să și-o reverse, de timp,  de  starea de sănătate a ta sau a altuia, de întâmplare, de interesele unuia sau altuia.

Așa se face că timpul fuge și, odată cu el, imaginile, stările,  gândurile și farmecul clipei.

Dacă n-o prind in caietul meu, este pierdută pentru totdeauna. Și sufăr. Este a mea, doar a mea.

La Fatima, in multitudinea de oameni, ca un râu  colorat, am zărit ochii unei  tinere mame. O femeie grasă, foarte grasă, ducându-și copilul la piept, ca o bocceluță vorbitoare,  târâș, în genunchi.Nu știu de unde își începuse chinul, oricum, kilometri întregi.

Venea să-i ceară Maicii Domnului sănătate.

 Pentru ea și pentru prunc.

La 38 de grade. In genunchi. Cu un copil mic iî brațe. Soțul o ținea de mână.

La Fatima, Maica Domnului s-ar fi arătat, de-a lungul vremii, de sute de ori. Mai ales , în fața unor copii gemeni păstori și a verișoarei lor.

Îndemnul era la credință, la toleranță,  la înțelegere între oameni.

Am citit legenda. Este fascinantă!

Am văzut locurile. Atât cât poți vedea în câteva ore toride, care au, pentru fiecare, o cu totul altă semnificație.

Zona  pare a fi coborâtă dintr-o poveste- copaci înalți , împrejmuind un colț  alb..in față sanctuarul..și lumea, curgând, din toate părțile în zvon ușor de  vorbe ..

”Regina sacratissimi, rosarii Fatima ora pro nobis.”

Un fel de tavernă.
Ultima seară, la Lisabona. Mulți portughezi și noi, dansuri populare, in tropăit de potcoave prinse de tălpi, fuste crețe colorate, bărbați cu priviri întunecate, amintind de pirații poveștilor marinărești.

Muzică fado, clinchet de pahare, blițuri, fețe vesele, trăiri.

Trei cântăreți, toți trecuți de prima , poate și de a doua tinerețe- noaptea totul strălucește- două femei și un bărbat.

Pasiune, intensitate, artă. Așa am simțit eu.//
La o  masa,  ceva mai  în față,  se spun bancuri. Pe întrecute.

Către final, artistul își lasă deoparte haina largă, neagră, solemnă.

 Se arată omul practic, presat de grija zilei de mâine, își vinde, printre mese, cd-ul.

 Frederico Vinagre. L-am cumpărat. 20 de euro. Destul de scump, pentru mine.

Rămân cu părere de rău că n-am avut suficienți bani. Una dintre femei avea in ochi  o sclipire ciudată, când, în felul meu, i-am sugerat că nu-i pot cumpăra  clipa de eternitate din voce.