Va fi trecând lume multă prin fața acestei zidiri, da, îmi place să-i spun zidire și nu clădire sau altfel, pentru că în cele două săli de clasă ale ei au crescut,încetul cu încetul, în trupuri firave la început, minți și conștiințesănătoase mai apoi.
Zeci de generații de copii veniți să-și lumineze mintea!
Ei,părinții și bunicii lor.
Pentru mine, să o revăd este o sărbătoare ca o îmbăiere într-un râu de clipe calde!
Atâtea emoții mă năpădesc!
Ferestrele i-au fost întoarse către soare; când eram eu școlăriță, aveau deschidere către nord-înghițea multe lemne soba în lunile de iarnă, era răcoare, vara, până la vacanță.
Acum este grădiniță în sălile ei, despărțite, cândva, de o cancelarie mică, al cărei prag nu l-am trecut decât în câteva rânduri, de fiecare dată, cu smerenie.
Revăd tabla de lângă fereastră,șirurile de bănci maronii cu câte patru locuri, adâncitura circulară pentru călimară .
Nu am uitat nici mirosul de motorină cu care se curăța dușumeaua, nici bățul necruțător al Doamnei AnaTănăsescu, care îl învățase carte și pe tata,nici teama de creionul roșu/ albastru, bine ascuțit la ambele capete,păstrat în buzunarul de sub rever al sacoului învățătorului Popescu,Nu ne învăța pe noi, dar tremuram doar văzându-l...
Nici duzii umbroși din fața curții școlii nu mai sunt.
Toate sunt altfel...
Doar sufletul meu ocrotește o lume frumoasă, mereu primitoare, mereu duioasă!💗
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.