Se zice că animalele nu râd,

  pentru că înțeleg  gravitatea  vieții.

 Dimineață frumoasă de toamnă.
Înainte de pauza mare, învățătoarea mea, doamna Ana T,  m-a trimis la cooperativă să-I cumpăr câțiva covrigi. Cinci la un leu. Puteam s-o refuz? eram în clasa a III-a.

Am ținut-o tot într-o fugă.

La întoarcere, dintr-o curte, a țâșnit  un câine, s-a repezit  către mine, am continuat să alerg, n-am țipat.

Mi-a rupt șorțuletul uniformei; am rămas de atunci  cu o nevindecată frică  de  câini.

În săptămâna  care a trecut,  au circulat  tot felul de  povești despre  marele actor, Alain Delon.

  Cam la fel de multe și despre prietenii lui devotați, câinii.

  Mi-am amintit, cu duioșie, de  Firicel.

 De cum  deschideam poarta căsuței de la țară, îi auzeam lătratul răgușit, fioros..

Nu l-am văzut niciodată.

 Și anii au trecut.

 Într-o zi, doar el știe cum,  și-a făcut loc printre uluci, agale, mai mult târâș, decât  în mers , aplecând    iarba uscată.

Îl vezi cât este de frumos, cu gulerul lui  alb, bogat și curat ?

  Din ochii mari i se preling două boabe  mari de tristețe.

 Stăpânii îi spun Firicel.

De la ei am aflat că Firicel a împlinit douăzeci și doi de ani. Te minunezi, așa-i?nici mie nu  mi-a venit să cred.

 Într-o noapte, a urlat disperat, nu s-a oprit nici dimineața, i-au dat mâncare și apă,  au adus și medicul. 

Zadarnic.

 I-au scos lanțul.

Nu s-a bucurat, n-a sărit.

Poate  că nici nu putea.

A plecat încet pe poteca  dintre porumburi. Fără să se uite înapoi.

Răsărise luna, clipoceau vesele, în șirag, stelele, se auzeau și broaștele în lacul din apropiere, când s-a întors spășit.. Cuminte, ca un copil.

N-a mai primit lanțul.

 Nici ei n-au insistat.

Este liber.

Nu  scoate niciun sunet, merge agale..

De ce o fi zis cine a  zis  suflet de câine?