metehne

  Se zice că aristocrat este omul care nu uită nicicând că nu se află niciodată complet singur.Ar putea părea elegant și de bonton, dar este ceva mai complicat.

De câte ori merg în orășelul în care am fost elevă de liceu, revăd ,nu doar cu ochii, câteva locuri dragi, câteva case, apoi gara, cu
pasarela ei ruginită, sprijinită într-un timp,când zilele mele se numărau în pașii ca de soldat, dus/întors, dimineața de la cămin către școală, înapoi seara, în același ritm dictat de pedagog.
Indiferent de starea vremii.
Nu simțeam ploaia, pentru că părinții îmi cumpăraseră un fulgarin roz, Doamne, cât de bucuroasă am fost când mi l-a adus tata, împreună cu o curelușă de plastic alb, cu dunguțe roșii.
Mi-am personalizat sarafanul bleumarin!
Pentru că nu se află prea departe de liceu, trec să văd casa Domnului Bălcescu, profesorul nostru de fizică, cândva o celebritate, cam uituc, în ultimii ani de carieră, vizibil dominat de teama că noi nu-l mai respectăm, așa cum se întâmpla când era dumnealui în floarea vieții.
Ascultarea la fizică? coșmar! dacă erai al treilea din șir numai tu primeai tirul ăla îngrozitor de întrebări, fără prea mare legătură cu lecția de zi. Se întâmpla ca primii doi ”ascultați” să primească nota 7, în vreme ce tu, abia trecut prin toate furcile caudine, erai răsplătit cu un amărât de 5.
La teză, dacă nu rezolvai problema, în colțul din dreapta, sus , apărea inconfundabilul ”poem”, ”Alb în alb, nimic problemă, nota 4, Gh. Bălcescu„.
O casă mare, albă păstrează într-un colț un fel de blazon, o fi ceva ce ține de arborele genealogic al doamnei lui, cu vreo douăzeci de ani mai mare( băiat sărac, spuneau cunoscuții, intrase într-o căsnicie salvatoare... câte poante circulau printre liceeni despre sărmana femeie, cu chip de sperietoare, căreia câte un școlar de încredere, trimis de Dom Bălcescu, îi preda o pâine neagră, bine coaptă).

Romiță, colegul meu de clasă,Dumnezeu să-l ierte, nu prea înțelegea cum e cu scripeții,cu forțele paralele, intensitate și unități de măsură, așa că, într-o zi, dom Bălcescu, în timp ce tot încerca să-și potrivească pe nas năzbâtioșii de ochelari, supărat din cale- afară pe adolescentul ce părea tot mai mic,în fața profesorului, găsește soluția salvatoare:
” Mâine să vii cu tată-tau, adică nu, să vii cu mumă-ta.”
Eram într-a X-a.
Noi, cei din bănci, am înțeles ce am vrut să spună.
Râdeam atât de tare, se crease așa o învălmășeală, că a trebuit să vină directorul, să stabilească ordinea.
Dom Bălcescu, săracul, își amintise imediat că tatăl lui Romiță, învățătorul împreună cu care el făcuse armata, nu mai trăia de niște ani...

Întâmplarea mi-a revenit în minte, după ce am citit câte se întâmplă într-o „bula academică„ în zilele noastre. Și m-am gândit la o scurtă discuție cu o fostă colegă de cancelarie, care se întorcea acasă, de la o ”lecție deschisă”- dirigenție, clasa a VII-a.
„ Cine este modelul meu in viață?”
Copiii au citit in fata audienței, în majoritate doamne profesoare‚ compunerile aprobate cu câteva zile înainte( că așa ”ies” lecții perfecte).
Cum era și firesc, la o ”lecție demonstrativă”, mai scapă și amănunte neluate în calcul.
O fetiță a spus:
”Modelul meu este mama. Mie îmi place mult de mama mea.„
Și mie îmi place de mama ta, a completat, făcând cu ochiul, către asistență, profesorul/diriginte, renumit, nu doar în cancelarie, pentru poantele lui răsuflate, pentru nesuferitul lui stil bășcălios...
Copiii și-au ațintit privirile spre colega lor. Fata și-a plecat, rușinată, capul.
Mâ întreb așa, pur și simplu, cum ar fi, dacă fiecare clasă de liceu sau de gimnaziu ar avea în încadrare câte un personaj care, în ciuda vârstei înaintate și a unor metehne nesancționate niciodată de superiori, că , domle, este profesor cu vechime, ține cu ghearele și cu dinții de scaunul din spatele catedrei....
"Gândurile oamenilor urmează în mare măsură înclinațiile lor; spusele urmează învățatura și părerile primite din afară; faptele lor sunt, însă, cum s-au deprins să acționeze”-
Francis Bacon
"Eseuri.„