conștiința umană

   e ca un aisberg,doar o mică parte iese la suprafață.Cea mai mare parte rămâne ascunsă în adânc”.

349.

„În sufletul meu încă mai existau porțiuni neexplorate. Niște cotloane în care  nici timpul nu putea intra  să-și facă mendrele”, 343.

Haruki Murakami. ”Orașul și și zidurile sale incerte„,

De-a lungul a  vreo zece ani, de când l-am descoperit, citisem șapte dintre cele optsprezece cărți pe care le-a scris(câteva, în format electronic); voiam să mă opresc. Prea scoate cărțile, ca și cum ar fi  piese de  consum curent, mi-am zis așa pentru mine.

De  Crăciun, în pachetul cu daruri ,a reapărut  Haruki  Murakami.  Cum cealaltă carte primită  parcă nu prea m-a îndemnat la lectură, am început  să citesc”Orașul și  zidurile sale incerte”. 410 pagini, scris  mărunt.

Un fel de roman, aparent de dragoste, conceput  ca o spirală, o permanentă pendulare între ”lumea  noastră” și cealaltă parte  nevăzută a fiecăruia și a tuturor, în care  te poți retrage, pentru că, orice ai zice, te atrage ca un magnet.

  Multe simboluri și  teme ( sau subteme): viața, dragostea, bărbatul și femeia, ”orașul interior”, cu zidurile lui incerte, Umbra, lumea, cartea, cititul,  Visele, biblioteca, neînțelesul  geniu, râul, pădurea, drumul,noaptea cu ale ei tenebre, moartea ( altfel pentru  fiecare viețuitor/- oare), nu ca o permanență, ci doar ca o retragere în acel  tulburător oraș cu ziduri incerte), stafia( sau,cumva, ceva ce ar trimite cu gândul la metempsihoză),creierul uman.

 N-aș zice  că le-am reținut  pe toate.

Pe  măsură ce   am pătruns în aparentul labirint al cărții, cu  foarte puține personaje(  naratorul, aflat  ca și iubita lui la  vârsta  marilor întrebări, el-  șaptesprezece ani, ea- șaisprezece, ambii câștigători  ai unui concurs de eseuri, cu tema ” Prietenul meu„(„Ai înțeles?Noi amândoi suntem doar niște umbre”),

domnul Kovasu

( ”Ai avut norocul să întâlnești cea mai bună parteneră chiar la începutul vieții. O dată, pentru totdeauna, dacă pot spune așa.„),  

doamna Soeda, Băiatul cu submarinul  galben, paznicul Zidului, Umbra, fata de la cafenea),alte și alte  întrebări se adăugau celor  pe care eu însămi  le am în legătură cu unele dintre temele țesute în roman.

Nu voi povesti romanul, pentru că  el nu  are un final, ca să zic așa, ce vreau să spun este  că, după ultima pagină, m-am dus la Jung, să  citesc despre”Umbră”. Elevul lui Freud  zice că”umbra este o parte inacceptabilă din noi înșine, un fel de  ființă  inferioară, care dorește să facă ceea ce este interzis”.

 Rețin  pentru reflecție niște  mici fragmente.

„În realitate,  nu există nimeni care să n-aibă un secret: Secretele sunt necesare supraviețuirii în lumea asta”, pagina 27.

”Dar ce valoare are o dragoste fără statornicie? „, 46

„ unii spun că trupul este templul  sufletului, așa o fi...pe mine problema relației dintre trup și  suflet totdeauna  mă  zăpăcește”, 72.

” când îmi pun fustă,  mă simt așa, ca  o strofă frumoasă dintr-un poem”,(   deși  sunt spusele unui bărbat) 154.

” dragostea este o boală psihică grea, neacoperită de asigurarea medicală”. 189.  ( m-a distrat)

” existența omului este foarte scurtă, cât o răsuflare.Toată lucrarea lui de zi cu zi nu are mai multă  substanță decât o umbră trecătoare...noi, oamenii suntem doar o răsuflare”:  187.

”până la urmă,  viața este o serie de compromisuri”, 206.

”creierul își conștientizează el însuși starea lui fizică.„232.

„Odinioară- de exemplu, la  șaptesprezece ani= aveam timp într=o cantitate inepuizabilă, la propriu. Ca un rezervor imens, plin până la  buză. De aceea, nu aveam  nevoie să  mă gândesc la el.

Însă  acum,  lucrurile stau altfel. Ei bine, da, timpul este limitat. Și, odată cu vârsta, devine tot  mai  important să te gândești la timp/ Pentru că fiecare clipă smulge o așchie din el”, 342.

”lumea în care  mă aflam nu era un tărâm oniric”367

”realitatea este aceea pe care trebuie s-a alegem noi înșine, din mai multe opțiuni”, 390.

Dacă timpul nu există, înseamnă că el nici nu se acumulează?

-Firește. Ceea ce  ni se pare nouă o acumulare, o perioadă, cum îi spunem , nu e decât o proiecție a prezentului,  o iluzie. Imaginează-ți că răsfoiești paginile unei cărți- pagina se schimbă, dar nu și numărul ei. 

O  pagină nouă nu are legătură cu cea  dinainte. Chiar dacă peisajul din jurul nostru  se schimbă, noi rămânem întotdeauna pe loc”. 396.

” Realitatea și adevărul sunt două lucruri distincte”, 398

”Noi plutim în gol. În jur nu e nimic de care să ne agățăm.Dar nu cădem.

Ca să înceapă căderea, trebuie ca timpul să se scurgă.

Dacă timpul s-a oprit în loc,  plutim și noi, în gol, la nesfârșit...

....inima ta este  ca pasăre în zbor... trebuie să crezi din inimă că „celălalt eu„ te așteaptă dincolo, cu brațe întinse, să te prindă și să te oprească din cădere„, 404.//

Singurul lucru pe care îl luăm cu noi este

Iubirea! 

 Iubirea pe care o  dăm!

Sunt  vorbele  marelui Anthony  Hopkins, după ce  casa  lui de miliarde i-a fost  spulberată de incendiul din LA.

  A mai rămas un gard...

Cineva zice  că  

Cunoașterea adevărată începe cu recunoașterea limitelor.

Cred că voi citi ”Umbra din noi”, Verena  Kast.

Kafka pe malul mării, de Haruki Murakami

„..vei trăi totdeauna  în biblioteca  dinlăuntrul tău”

Acum, că am terminat de citit cartea asta, și nu m-am grăbit deloc, pentru că  mie îmi place mult cum scrie Domnul acesta  din generația mea, trăitor în Țara-Soarelui- Răsare, înzestrat cu o imaginație, de te duce pe unde nimeni altul  nu ar avea cum să te ducă, m-am așezat în fotoliul preferat, de lângă fereastră, și m-am întrebat cum mă simt eu după ce am mai citit o carte. Pe care o am lângă mine, ce bine că mi-am făcut atâtea însemnări, așa că pot să le revăd când vreau.

  Mi-ar plăcea  să aflu că în anul următor,”Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami, se studiază în liceu.

Este părerea mea.

De ce?
 Pentru că  se tot spune  despre liceeni că  nu mai sunt  ce au fost, că nu simt  niciun interes pentru”Ion„, ”Enigma Otiliei„, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, din nu știu câte motive.  

”Kafka pe malul mării”, cred eu, ar putea să-i  atragă.O spune profesoara care are, încă, sufletul plin de emoția zilei de astăzi,pentru că tocmai a început școala.

De ce am ales eu  să cumpăr și să citesc” Kafka pe malul mării„?  din mai multe motive; întâi că nu am rezistat tentației  de a lăsa să-mi scape o carte scrisă de acest romancier fascinant, apoi, dacă pe copertă scria Kafka, trebuie să existe, cumva, mi-am zis ,vreo cine știe ce tainică legătură între Haruki Murakami și  autorul  „Procesului„.

 Așadar, acum, după ce cu greu am lăsat-o din mână, chiar și când am ajuns la ultima  pagină, mă întreb câtă realitate, cât fantastic se adună în cele peste cinci sute de pagini, ce legătură există între  personajele  romanului și ce sunt eu, cititoarea, în  acest spectacol grandios, care, preț de  câteva zile și nopți, s-a țesut în juru-mi, prinzându-mă  într-o plasă din care nu am vrut să ies prea repede.

Neiubit  de nimeni, băiatul, care își zice Kafka Tamura, poartă în spate blestemul  tatălui, un celebru sculptor, atins în tinerețe de un trăsnet,”îți vei omorî tatăl, te vei culca cu mama și cu sora ta„.
Profeția asta este îngropată în el ca un mecanism, acel  mecanism din „Coloana penitenciară” a lui Kafka  despre care, Oshima,  un alt personaj important al cărții, tipul ”femeie- bărbat”, care îl va ajuta  în inițiere,îi  va spune că  este”mai viu  ca nimeni altul în  situația în care suntem,vorbind nu despre ea, ci arătând  detaliile mecanismului...„
Sfătuit de „băiatul cu numele Corbul„, acea parte neguroasă din  sine, care îl apasă ca o mlaștină, moștenită  patern prin ADN,  tânărul  fuge  de acasă, (kafka înseamnă  corb)chiar când ar fi trebuit să împlinească cincisprezece ani, ziua în care foștii lui colegi mergeau la școală. Știe încotro va merge, s-a pregătit bine, a ales  ca refugiu, nu știe pentru câtă vreme,biblioteca particulară Komura, din Takamatsu „e posibil să-mi schimb programul pe parcurs”îi va spune el Sakurei, fata cu cercei, ca de fructe, despre care crede că ar putea fi sora lui. 
Tânăra coafeză  este, dacă ar fi să mă gândesc la un basm, primul  suflet recuperator în  acest lung drum al inițierii și al descoperirii de sine, relația lui cu ea însemnând, cumva, o fază  tranzitorie a blestemului patern .

Nu pare deloc întâmplătoare introducerea în roman a  unui episod petrecut în 1946, consemnat de Secția de  Informații a armatei americane,  când se menționează că trecerea unui OZN pe deasupra unei păduri,din preajma localității XXX, în 1944, a avut ca urmare  leșinul unei întregi clase de copii, aflați  cu profesoara lor  într-o drumeție.Treptat, copiii și-au revenit, cu excepția  lui Satoru Nakata.

Între cele două personaje, tânărul Kafka și  bătrânelul Nakata, golit total mental  în urma evenimentului amintit, înzestrat însă  cu niște capacități  supranaturale de a vorbi cu pisicile și a anticipa  fenomene catastrofale: ploi  cu  pești  și cu lipitori, există o fel de  ciudată legătură:cei doi se învârt într-un cerc cuprins între „poarta/piatra de intrare/ poarta de ieșire, între două neanturi,ca în mijlocul unei furtuni violente de nisipuri.
 Realitate și  fabulos, sau lumea de aici și cea de  dincolo, liant între ele fiind visul. 

Nakata „este prost și nu are ținere de minte„, el doar merge, mânat de o forță puternică.

 În acest labirint se afundă adolescentul Kafka .

 Tânărul și bătrânul se caută unul pe altul, ca două fețe ale aceleiași oglinzi, se caută și nu se întâlnesc niciodată în această  fascinantă călătorie terestră și astrală, trăiesc, cumva, unul prin celălalt. Poate prin reincarnare. Ca și cele două Saeki,una de cincisprezece ani,  căreia i s-a ucis fericirea, odată cu moartea  iubitului, cealaltă, eleganta, rafinata, doamnă Saeki cu care tânărul Kafka  va face amor în  câteva rânduri.

Hipnotizat, Nakata  îl omoară pe sculptor, în ipostaza unui straniu  ucigător de pisici, cu ale căror inimi acela se hrănea, în vreme ce, departe,fiul fugar,după niște grele ore de zbucium, revenit din transă, are tricoul  îmbibat de  sânge, sânge real.

Aceste două personaje se compensează într-un fel: unul este trecutul, ideal strivit poate de ororile războiului, celălalt  este prezentul; tinerețe, lecturi intense, muzică profundă, pictură, dorința  de a-și depăși temerile provocate de misticism, nevăzut/necunoscut,  zone interzise, sex, (prea  multe scene explicitate) neiubire și abandon, trecere , ca în basme, dincolo de un anume prag.

Cât privește  prima parte a  blestemului patern, Kafka o va trăi  prin întâlnirea cu  misterioasa doamnă Saeki,imagine dublă, femeie- copil,frumoasă, fragilă, dar puternică, artistă, autoare a unei opere care, paradoxal, o va arde bătrânul Sakata, ajutat de un prieten, simpaticul șofer Hoshino „Am scris tot ce era de scris, acum nu mai am nevoie de ele, dar nici nu vreau să le citească altcineva...prin urmare , aș vrea să le duceți undeva și să le ardeți în întregime„.

Nakata aduce moarte, moartea doamnei Saeki, dar și a sa.De fapt, trecutul-dureros  și întunecat- trebuie să moară.
El moare  în somn, fără  remușcări, fără spaime. Doamna Saeki  se stinge  discret, cu capul pe masa ei de lucru, nu înainte  de a-și fi scris testamentul: Oshima, bărbatul/femeie,  primește stiloul ei, Mont Blanc, lui Kafka  i-a lăsat amintire tabloul din bibliotecă, „Kafka pe malul mării”.

„Doar ai fost acolo. Iar eu stăteam lângă tine și te priveam, demult, pe malul mării. Bătea  vântul, pe cer  pluteau nori albi și era mereu vară”.
„Degetele ei se agață de peretele timpului”

- Sunteți mama mea?

-Ar trebui să știi deja răspunsul.„
„Mamă, spui  tu, te iert. Apoi ceva înghețat din inima ta trosnește.„

Lumea asta și lumea cealaltă, sacră, unde timpul nu mai contează, mit și blestem, curaj, sport și multă  lectură, muzică, hipnoză,  poduri și punți,  oniric, verde, albastru și întuneric,  soldați, disciplină,(ne)iubire, modern-KFS, ficțiune, durere, spaime și sex, sânge și răni, trenuri și gări, corbul,  marea și Kafka.

Într-un fel, fiul rătăcitor, corb și călător într-o lume complicată, reală și fabuloasă, cu rănile  cicatrizate,”purtând multe teorii„  se va întoarce în casa mare și goală din  Nogata.

”Mai  întâi merg la poliție și le explic  toată situația, pentru că altfel ar însemna să fug toată viața de ei. Apoi, cred  că mă întorc la școală.”
”Se pare  că te-ai maturizat... toți continuăm să pierdem lucruri importante, ocazii importante, posibilități, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce  înseamnă să trăiești. Dar în capul nostru-cred că în cap-există o mică încăpere în care păstrăm aceste amintiri. 
Arată ca rafturile unei biblioteci....„

„Nu te mai autocompătimi.

Numai cretinii fac asta.„

”Dacă sunt atât de harnice,( furnicile)  de ce nu evoluează și ele? Au rămas furnici de când lumea și pământul„.

„Pădurea norvegiană„, 
de Haruki Murakami: 12 ianuarie 1949, Fushimu-ku, Kyoto, Japonia.

De ce  și-o fi intitulat el primul capitol al cărții„ Pentru multe sărbători„, asta nu prea am înțeles.

 „Pădurea norvegiană„  este o carte pentru vreme limpezită de ploi, o carte,căreia, dacă n-aș fi  citit-o în format electronic, i-aș fi simțit adierea de vânt peste pajiști fără început, fără sfârșit. 

 „A, da, fântâna de pe pajiște! Nici măcar nu știam dacă există așa ceva. Poate că era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sau nu. Dar, odată ce mi-a descris fântâna, eu nu mai eram capabil să-mi imaginez pajiștea fără fântână„.

„Pădurea  norvegiană„ !

Frumoasă și neliniștită ca  însăși  viața de student! O carte de care nu prea m-am putut dezlipi ușor. 

  Ce vreau eu să  spun este că, acum,după ce am ajuns la sfârșitul celei de-a treia dintre  multele cărți  pe care le-a scris Haruki Murakami,( au  fost momente  când nu voiam să-mi las ochii să alerge)este că nu mă înghesui între cei care  l-au citit pentru că romanele i s-au vândut ca pâinea caldă, nici pentru că numele lui a devenit popular precum al marilor actori de cinema.

 Am citit „La sud de graniță, la vest de soare” și„ Pădurea norvegiană”, pentru că le-am primit în dar. Ambele  sunt cărți după care, odată ce am ajuns la final,  am avut acea stare pe care ți-o dă o călătorie care ai fi vrut să continue.

De ce ”Pădurea norvegiană”?

 Nu te aștepta să se fi petrecut ceva în ascunzișul  de  basm al unei miraculoase păduri- titlul  cărții este  un lait-motiv, care  se leagă tainic de  muzica Beatlesilor, un clopoțel  aninat de sufletul lui Watanabe: licean/student/ bărbat la 37 de ani, naratorul japonez,cu  care  se identică scriitorul sărbătorit astăzi.

Ce mi-a plăcut și de ce?

Mi-a plăcut  tot ce ține de  viața de student-studențimea generației mele  și-a trăit incertitudinile  exact în aceiași ani, într-altă parte a lumii.

 Watanabe -povestitorul-student la Universitate, este un avid de lectură, înghițind cu nesaț cărțile unor mari scriitori:Scott Fitzgerald, Truman Capote, John Upaike, Herman Hesse, Boris Vian, dar și Balzac, Dante, Conrad, Dickens-sunt  doar câteva  nume dintr-o  lungă și serioasă listă,un mare  iubitor de muzică:ascultă cu aceeași  plăcere muzică  modernă, dar și compozitori profunzi:Beatles,Brahms, Bill Evans,Ravel, Debusy, Robert Camdesus, Sarah Vaughan, Bud Powel... 

Este un tânăr sensibil, care urmează cursurile unei facultăți de stat, un  suflet special,în căutarea iubirii, un prieten cum rar s-ar putea găsi într-un cămin studențesc bântuit de tot felul de probleme, într-o societate în care  prea puțini sunt cei interesați de omul de alături.Viața lui se intersectează cu alte șapte personaje, așadar opt tineri, patru băieți și patru fete- psihologii și educațíe diferite,  tot atâtea evoluții, împreună și separat,temperamente diferite, țéluri cu greu  rostite.

„Știi, Watanabe, că în căminul ăsta doar noi suntem oameni adevărați? Restul sunt gunoaie”.

 „ Normal că  viața  mă sperie uneori și mi se pare firesc  să fie așa, dar  nu pun totul la inimă. Dau din mine tot ce pot și  merg înainte sută la sută, iau din viață ce-mi place și dau la o parte ce nu-mi place.

Ăsta este experimentul meu și dacă văd că că lucrurile nu merg cum trebuie, mă opresc și văd unde am greșit..„(Nagasawa, prietenul  și mentorul  naratorului,omul care a înghițit trei melci, pentru a-și arăta demnitatea în fața agresivității studenților mai mari) admis, după absolvirea  Universității la Ministerul de Externe- examen pentru persoane calificate din domeniul serviciului  public al  afacerilor externe)

  Watanabe, Nagasawa,Reiko, Cavaleristul  Reiko, Kizuki, Hatusumi, Naoko( trei destine curmate brusc)- opt viețí, mai mult sau mai puțín diferite în Japonia  anilor 1969/1975...

O carte  frumoasă despre: tinerețe, dragoste, prietenie,  studenție, cultură și violențe, despre năzbâtii și alienare, alcool și prostituție, despre inițiere, bucurii și regrete, familie și societate, despre grupări suspecte, despre boli psihice și traume, despre pierderi și regăsiri, tradiții și artă culinară, despre jinduită prosperitate și despre  sărăcie, despre provocări și speranțe, despre moarte,tragism, neuitare și suflet.

O carte deschisă, cum este însăși viața.

CE NU MI-A PLĂCUT:prea mult dezgolit erotism, obsesiv explicit.

Cartea nu oferă răspunsuri la marile probleme ale existenței.De ce nu rezistă toțí tinerii în fațá încercărilor vieții, de ce  iubirea nu are atâta forță, încât să învingă moartea?
Cartea  pune întrebări și lasă urme imposibil de  uitat.

”Știu  de ce Naoko m-a rugat  să n-o uit niciodată. Era conștientă de faptul că amintirile se vor șterge. De aceea m-a implorat să n-o uit și să țin minte că a existat.

Sunt cumplit de trist când mă gândesc la toate astea, pentru că Naoko nici măcar nu m-a iubit„.( Watanabe)

La mulțí ani, Haruki Murakami!

Prefă-te că ești fericit,

 când ești abătut, nu este chiar atât de greu.. ”.....unele sentimente sunt dureroase, tocmai pentru că nu ne părăsesc„..lumea intră, bea, ascultă muzică, stă de vorbă, pleacă acasă. Știi de ce cheltuiesc oamenii o grămadă de bani , ca să vină aici să bea ceva? Pentru că, într-o mare măsură, toată lumea caută același lucru- un peisaj imaginar, construit cu grijă, castele de nisip și un colțișor potrivit fiecărui suflet în parte.... Există lucruri pe care le poți schimba, altele care nu mai pot fi schimbate. Iar scurgerea timpului face parte din a doua categorie. Ajungi până într-un punct și nu te mai poți întoarce„ 
Haruki Murakami,
 „La sud de graniță, la vest de soare„ .
 Citesc cartea, în format electronic, minunat dar de la  un prieten.
Aș putea să povestesc, poate chiar frumos, conținutul cărților pe care i le-am citit. 
Nu, nu mi se pare tocmai potrivit, ele sunt niște călătorii frumoase într-un timp al lui, dar și al fiecăruia. 
 Doar trăirile sunt altele!

lumea este interesantă,

pentru că lucrurile nu se întâmplă așa cum vrei. Haruki Murakami

Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit
Să aflu despre lume, demult am deslușit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
"N-ai dezlegat nici una din marile întrebari".Omar Khayyam

cât din ce ne înconjoară ne este cunoscut?