Se afișează postările cu eticheta Cristian Tudor Popescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cristian Tudor Popescu. Afișați toate postările

duminică, 20 aprilie 2025

”Dacă

   fiecare  ființă omenească ar iubi, cu adevărat,  o altă ființă omenească, omenirea ar putea fi salvată”.

Bucuria Sărbătorilor Pascale este  minunată, pentru  că adună laolaltă oamenii spre a retrăi  Învierea. În plan personal, Sărbătoarea  zilei   îți aduce acea împlinire că tu, omul, ca o  fărâmă,ești parte  din  armonia  cosmică. Astăzi, parcă verdele este mai viu, soarele mai strălucitor.

Dincolo de realitate, și  cuvintele, dacă s-ar materializa, ele, însele, spuse sau scrise într-un   anume fel, înmulțesc bucuria, chiar  dacă răul din jur  nu este deloc  firav.
Frumoase  vorbe înălțătoare  adună într-un eseu jurnalistul  C.T. Popescu, referindu-se  la Mântuitorul Isus Hristos: 
 ”Cel  ce piere  e împreună cu toți cei care îi vor rosti  numele cu respect peste  veacuri”.

miercuri, 21 decembrie 2011

cele nevăzute

 se pot vedea prin cele văzute. Anaxagoras
O să spui că ai o mie de treburi.
Ia-ți , te rog , o mică pauză și ascultă  aici, asta în cazul în care n-ai  citit  deja.
Să  mai spună lumea că ai noștri tineri nu sunt interesați de cercetare..
La Jean Monnet , fără scandal, nici măcar sexual.
de Cristian Tudor POPESCU

Am fost dus la liceul "Jean Monnet" de serviciul de marketing al ziarului Gândul, ca să facem un "eveniment". Elevii aveau să citească nişte referate cu ocazia zilei mondiale a păcii, poluării sau prezervativelor, nu-mi mai amintesc exact, iar subsemnatul trebuia să le aprobe cuvântând încântat şi înţelept.
Încă din curte am fost plăcut impresionat de buna creştere a elevilor şi elevelor care palmau cuviincios ţigările de cum mă vedeau. În faţa şcolii încercasem un sentiment de dezamăgire dând cu ochii de limuzinele şi gipurile de la BMW în sus care staţionau probabil în aşteptarea copiilor. Dau un rău exemplu părinţii care îşi duc şi îşi iau odraslele de la şcoală cu astfel de vehicule. Dar am aflat imediat, cu uşurare, că mă înşelam şi eram nedrept: maşinile erau în bună parte ale copiilor, nu ale părinţilor.
Mi s-au părut foarte interesante privirile câtorva domnişoare eleve machiate cu grijă, în ochii cărora citeam dorinţa de a fi înfiate: "Ăsta-i ăla de la televizor!".
Când mă aflu în faţa unei asistenţe, încerc să o simt ca pe o singură fiinţă. Să percep spiritul adunării şi umoarea ei din acel moment. Tinerii care umpleau sala de festivităţi de la "Jean Monnet" s-au comportat ca un ecran reflectorizant; de la ei nu mi s-a întors decât imaginea mea în ochii lor: un papagal fără perucă, pe care îl aşteptau curioşi să spună cuvinte ca un om.
Începe sesiunea de comunicări. O domnişoară elevă scundă şi cu părul afro citeşte ceva în care apare mereu sintagma "filozoful Rîlea". Rîlea în sus, Rîlea în jos, zice dânsa cu hotărâre şi dicţie. După ce s-a oprit, am întrebat-o cu toată delicateţea de care sunt în stare: "Pe filozoful Rîlea îl mai cheamă şi Marian? Sau Mihail?". Începe să cotrobăie uşor iritată prin hârtii. "Staţi liniştită, voiam doar să vă spun că, dacă îl cheamă Mihail, atunci nu e vorba de magicianul Marian Rîlea, de la emisiunea Abracadabra, ci de un anume Mihail Ralea, autor al cărţii «Explicarea omului», de exemplu."
Pe măsură mce curgeau luările de cuvânt ale domnilor elevi mă cuprindea tot mai limpede halucinaţia că îi văd patinând pe o piftie îngheţată, formată din cuvintele limbii române. Părea că puteau la fel de bine să citească, cu tot atâta aderenţă la sensuri, texte în finlandeză sau urdu.
Când o altă simpatică elevă a început să profereze în duşmănie cuvântul "crochete" într-un referat de literatură română, n-am mai putut să rabd până la capăt: "Domnişoară, e vorba de croşete, trei puncte între paranteze drepte, care indică înlăturarea unui fragment de text, crochetele să le mănânci tu cu mumă-ta."
S-a îmbăţoşat pe loc şi mi-a zis-o de la obraz: "Domnule profesor, n-aveţi dreptul să mă insultaţi!". Dar nici la fraza asta n-avea lipici, parcă era un colindător de metrou intonând "Încetaţi să mă mai desconsideraţi...".
"Nu sunt profesorul dumneavoastră, domnişoară, şi ce-am zis e un citat din Caragiale". Mai era doar o întrebare de pus:"Dragi elevi, cine dintre dumneavoastră a dorit ca subsemnatul să vină aici, la "Jean Monnet"? Ăla eu, ăla eu, linişte cu chicoteli decente.
După care mi-am luat tălpăşiţa, fără scandal.
PS
Astea se întâmplau cu ceva vreme în urmă. Acum, elevii aceia au vârsta animalului cu creastă care a omorât oameni în Floreasca, cu maşina de la taticu, şi pe care Justiţia română l-a pus în libertate ca să mai poată trage un chiolhan în amintirea răposaţilor.//

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

fac trei pași..

De cele mai multe ori, mă sperie, când îi văd ochii, chiar mă tem.
Cu toate astea, îl ascult cu un fel de voluptate, parcă mi-aș dori să fi spus eu ce gândește el.
Astăzi, într-o emisiune reluată- am prins doar o parte- am văzut altceva, nu ziaristul cu frază brici,  vorbă  oțelită,  verb tăios .
Am văzut omul, bărbatul cuminte, ascultător,  îmblânzit.  
Nici nu pare misogin.
Eugenia Vodă este o doamnă sclipitoare,  nu prea văd care bărbat ar putea ridica tonul, stând cu ea la masa aceea luminoasă..
 Doi prieteni. 
Ea l-ar vrea îndrăgostit prin cine știe ce colț de lume, el cochetează cu ideea, deși n-o spune.
Atât de uman, atât de pământesc, povestind  despre o creangă de dud,  suspendată cu el cu tot într-o lume a nimănui, el , marele fericit,  că lumea toată îl caută, el, copilul rebel, domolit de o bunică neștiutoare de carte, atât de știutoare în ale copilăriei, el , adultul, regizorul propriei înmormântări, el, stăpânul unei grădini rătăcite în iureșul vieții - un colț   năpădit  de ierburi, frunze,  iederă și gânduri..
Un om, o grădină, o fărâmă de lume, în mijlocul lumii.
Omul, cu toate ale lui- poezie, casă,  lecturi, vise, drum, speranțe,  muzică...
Nu urăște, dacă îți vine să crezi, a urî înseamnă a te lega afectiv de cineva.
 Nu-l mai recunosc deloc, fiecare are o șansă de a se face mai bun- trebuie doar să-l privești  pe cel de alături , așa cum este-pe sărac, pe suferind, pe bețiv, real,  în amărăciunea lui, nu doar să-l vezi, să-i oferi o vorbă, o clipă de suflet. 

Ajutând pe cineva, te izbăvești pe tine. 
La route chante
Quand je m’en vais
Je fais trois pas…
La route se tait

La route est noire
À perte de vue
Je fais trois pas…
La route n’est plus

Sur la marée haute
Je suis montée
La tête est pleine
Mais le cœur n’a
Pas assez

Mains de dentelle
Figure de bois
Le corps en brique
Les yeux qui piquent

Mains de dentelle
Figure de bois
Je fais trois pas…
Et tu es là

Sur la marée haute
Je suis montée
La tête est pleine
Mais le cœur n’a
Pas assez..„

Liana Hoffman

Talazul înalt

Cântă drumul
Eu plec, mă duc
Fac trei pași...
Drumul e mut.

E negru drumul
Până în zare
Fac trei pași...
Drumul dispare.

Pe talazul înalt
Eu am urcat,
Mintea îmi e încărcată,
Dar inima nu
S-a săturat.

Mâini de dantelă,
Figurină* de lemn,
Corpul din cărămizi,
Ochii care dor.

Mâini de dantelă,
Figurină de lemn,
Fac trei pași...
Și tu apari.

Pe talazul înalt
Eu am urcat,
Mintea îmi e încărcată,
Dar inima nu
S-a săturat.//

Să nu te cerți cu oamenii mai mult decât cu tine însuți, citează doamna  Eugenia Vodă.
Nici mai puțin, completează invitatul-Cristian Tudor Popescu.




p.s. Tu ce spui?