normalitatea este un palier

Lumea suntem noi, emoții, interiorizări, mers înainte, priviri înapoi, de ce înfloresc violetele, de ce se ofilesc , brusc, frunzele, cât mai costă o pâine, cât îmi mai ajung banii, fraze și încrâncenări, ambiții și răni, haine doar pentru  pe dinafară, promisiuni și încântare de sine, poeți ai prozei personale, ploaie, bradul - mereu verde!//
fericire sau normalitate?

fac trei pași..

De cele mai multe ori, mă sperie, când îi văd ochii, chiar mă tem.
Cu toate astea, îl ascult cu un fel de voluptate, parcă mi-aș dori să fi spus eu ce gândește el.
Astăzi, într-o emisiune reluată- am prins doar o parte- am văzut altceva, nu ziaristul cu frază brici,  vorbă  oțelită,  verb tăios .
Am văzut omul, bărbatul cuminte, ascultător,  îmblânzit.  
Nici nu pare misogin.
Eugenia Vodă este o doamnă sclipitoare,  nu prea văd care bărbat ar putea ridica tonul, stând cu ea la masa aceea luminoasă..
 Doi prieteni. 
Ea l-ar vrea îndrăgostit prin cine știe ce colț de lume, el cochetează cu ideea, deși n-o spune.
Atât de uman, atât de pământesc, povestind  despre o creangă de dud,  suspendată cu el cu tot într-o lume a nimănui, el , marele fericit,  că lumea toată îl caută, el, copilul rebel, domolit de o bunică neștiutoare de carte, atât de știutoare în ale copilăriei, el , adultul, regizorul propriei înmormântări, el, stăpânul unei grădini rătăcite în iureșul vieții - un colț   năpădit  de ierburi, frunze,  iederă și gânduri..
Un om, o grădină, o fărâmă de lume, în mijlocul lumii.
Omul, cu toate ale lui- poezie, casă,  lecturi, vise, drum, speranțe,  muzică...
Nu urăște, dacă îți vine să crezi, a urî înseamnă a te lega afectiv de cineva.
 Nu-l mai recunosc deloc, fiecare are o șansă de a se face mai bun- trebuie doar să-l privești  pe cel de alături , așa cum este-pe sărac, pe suferind, pe bețiv, real,  în amărăciunea lui, nu doar să-l vezi, să-i oferi o vorbă, o clipă de suflet. 

Ajutând pe cineva, te izbăvești pe tine. 
La route chante
Quand je m’en vais
Je fais trois pas…
La route se tait
La route est noire
À perte de vue
Je fais trois pas…
La route n’est plus
Sur la marée haute
Je suis montée
La tête est pleine
Mais le cœur n’a
Pas assez
Mains de dentelle
Figure de bois
Le corps en brique
Les yeux qui piquent
Mains de dentelle
Figure de bois
Je fais trois pas…
Et tu es là
Sur la marée haute
Je suis montée
La tête est pleine
Mais le cœur n’a
Pas assez..„
Liana Hoffman

Talazul înalt

Cântă drumul
Eu plec, mă duc
Fac trei pași...
Drumul e mut.
E negru drumul
Până în zare
Fac trei pași...
Drumul dispare.
Pe talazul înalt
Eu am urcat,
Mintea îmi e încărcată,
Dar inima nu
S-a săturat.
Mâini de dantelă,
Figurină* de lemn,
Corpul din cărămizi,
Ochii care dor.
Mâini de dantelă,
Figurină de lemn,
Fac trei pași...
Și tu apari.
Pe talazul înalt
Eu am urcat,
Mintea îmi e încărcată,
Dar inima nu
S-a săturat.//
Să nu te cerți cu oamenii mai mult decât cu tine însuți, citează doamna  Eugenia Vodă.
Nici mai puțin, completează invitatul-Cristian Tudor Popescu.

p.s. Tu ce spui?