normalitatea este un palier

Lumea suntem noi, emoții, interiorizări, mers înainte, priviri înapoi, de ce înfloresc violetele, de ce se ofilesc , brusc, frunzele, cât mai costă o pâine, cât îmi mai ajung banii, fraze și încrâncenări, ambiții și răni, haine doar pentru  pe dinafară, promisiuni și încântare de sine, poeți ai prozei personale, ploaie, bradul - mereu verde!//
fericire sau normalitate?

viața, o mare aventură

 O mie de povești într-o singură viață.
O seară excepțională la Profesioniștii-invitatul doamnei Eugenia Vodă-Vladimir Cosma. 
 Primul concert la opt ani, acompaniat la pian  de tatăl său,Teodor Cosma. 
Nu te implica sentimental!Nu trebuie să ai emoții,  trebuie să transmiți emoții prin arcuș- așa i se adresa exigenta  profesoară Cecilia Nițulescu   tânărului violonist! Să plângă cine te ascultă, să vibreze, să   se emoționeze sala, să uite de el,  spectatorul. Atunci a înțeles că muzica este arta generozității.
La 22 de ani, părăsea România, plecând cu părinții la  Paris!
Două caiete și o vioară.
O cameră modestă într-un hotel  pentru emigranți.
Singura sursa de existență- arcușul.
Absolvent al Conservatorului Național Superior de Muzică din Paris.
O iubire lăsată în țară-Ileana- lumea lui, în lumea ei. 
Am pus ban pe ban, ca să o pot aduce lângă mine.
Și când , după ani, s-au văzut- a venit ea, n-a adus-o el- cei doi, față în față , erau alții. 
Iubirea? o amintire.
Doar prieteni. Toate se schimbă..//
Inovator al unui gen de muzică inimitabilă, prin inserție de muzică populară și cultă.
Într-o seară, mama lui a avut o revelație- tu vei fi milionar! 
Și este! un castel medieval , la 100 km. de capitală, o casă splendidă  în Paris. 
300 de coloane sonore de  film.
Două premii Cesar și un premiu la Cannes.
Primul succes internațional-Marele blond cu pantof negru-inspirat de muzica sufletului!
A colaborat cu celebrități din lumea filmului universal- Juliette Greco, Tino Rossi, Michel Legrand, Yves Robert, Louis de Funes, George Delerue, Sophie Marceau, Angela Gheorghiu, Roberto Alagna..
O iubire de-o viață, alta decât prima soție, alta decât Ileana- iubirea  lui de tinerețe.
 La 14 decembrie 2010, marele compozitor, Vladimir Cosma, a susținut un spectacol-concert de gală,  organizat de Institutul Cultural Român din Paris la Ambasada României, la care au colaborat muzicieni și interpreți celebri.
La cei  100 de ani,  tatăl  său, pianistul  Teodor Cosma,  l-a acompaniat pe scenă , interpretând cele mai frumoase compoziții ale fiului său.
 A compus cel mai ciudat testament-aș vrea să  mor după tine, să te pot ocroti.
A trăit 102 ani, n-a reușit să-și revadă țara.//
Cel mai cunoscut compozitor de film- Vladimir Cosma, născut  în  aprilie 1940,  s-a întors pe scena Ateneului român , emoționat să-și regăsească țara natală, să cânte pentru prima oară după 50 de ani.
De la sosirea mea la București, am impresia că visez, că am plonjat într-o altă viață, a declarat, în româna, muzicianul, care a primit titlul de doctor honoris causa al Universității de Muzică din București.
Acest titlu este pentru mine un cadou personal care mi-a mers direct la inima, dar și un semnal trimis de România către Franța, două țări legate de o prietenie puternică și aceeași sensibilitate culturală.//
(citește aici)

fac trei pași..

De cele mai multe ori, mă sperie, când îi văd ochii, chiar mă tem.
Cu toate astea, îl ascult cu un fel de voluptate, parcă mi-aș dori să fi spus eu ce gândește el.
Astăzi, într-o emisiune reluată- am prins doar o parte- am văzut altceva, nu ziaristul cu frază brici,  vorbă  oțelită,  verb tăios .
Am văzut omul, bărbatul cuminte, ascultător,  îmblânzit.  
Nici nu pare misogin.
Eugenia Vodă este o doamnă sclipitoare,  nu prea văd care bărbat ar putea ridica tonul, stând cu ea la masa aceea luminoasă..
 Doi prieteni. 
Ea l-ar vrea îndrăgostit prin cine știe ce colț de lume, el cochetează cu ideea, deși n-o spune.
Atât de uman, atât de pământesc, povestind  despre o creangă de dud,  suspendată cu el cu tot într-o lume a nimănui, el , marele fericit,  că lumea toată îl caută, el, copilul rebel, domolit de o bunică neștiutoare de carte, atât de știutoare în ale copilăriei, el , adultul, regizorul propriei înmormântări, el, stăpânul unei grădini rătăcite în iureșul vieții - un colț   năpădit  de ierburi, frunze,  iederă și gânduri..
Un om, o grădină, o fărâmă de lume, în mijlocul lumii.
Omul, cu toate ale lui- poezie, casă,  lecturi, vise, drum, speranțe,  muzică...
Nu urăște, dacă îți vine să crezi, a urî înseamnă a te lega afectiv de cineva.
 Nu-l mai recunosc deloc, fiecare are o șansă de a se face mai bun- trebuie doar să-l privești  pe cel de alături , așa cum este-pe sărac, pe suferind, pe bețiv, real,  în amărăciunea lui, nu doar să-l vezi, să-i oferi o vorbă, o clipă de suflet. 

Ajutând pe cineva, te izbăvești pe tine. 
La route chante
Quand je m’en vais
Je fais trois pas…
La route se tait
La route est noire
À perte de vue
Je fais trois pas…
La route n’est plus
Sur la marée haute
Je suis montée
La tête est pleine
Mais le cœur n’a
Pas assez
Mains de dentelle
Figure de bois
Le corps en brique
Les yeux qui piquent
Mains de dentelle
Figure de bois
Je fais trois pas…
Et tu es là
Sur la marée haute
Je suis montée
La tête est pleine
Mais le cœur n’a
Pas assez..„
Liana Hoffman

Talazul înalt

Cântă drumul
Eu plec, mă duc
Fac trei pași...
Drumul e mut.
E negru drumul
Până în zare
Fac trei pași...
Drumul dispare.
Pe talazul înalt
Eu am urcat,
Mintea îmi e încărcată,
Dar inima nu
S-a săturat.
Mâini de dantelă,
Figurină* de lemn,
Corpul din cărămizi,
Ochii care dor.
Mâini de dantelă,
Figurină de lemn,
Fac trei pași...
Și tu apari.
Pe talazul înalt
Eu am urcat,
Mintea îmi e încărcată,
Dar inima nu
S-a săturat.//
Să nu te cerți cu oamenii mai mult decât cu tine însuți, citează doamna  Eugenia Vodă.
Nici mai puțin, completează invitatul-Cristian Tudor Popescu.

p.s. Tu ce spui?

alba neagra și color

Toată săptămâna era păstrat sub cheie, într-un dulap, în sala de meditații.
Sâmbătă și duminică seara, dacă nu se organiza reuniune , ori dacă nu primeam învoire să mergem acasă, ni se permitea să ne uităm la televizor, cât aproba directorul liceului- nu știa că noi îi spunem năsturescu, avea un tic, își mângâia mereu nasturii cămășii , când ne preda scripeții și legea lui Ohm.
 Spre disperarea pedagogilor, pentru că  lumina fiind îngăduitoare,  se înfiripau idilele, circulau bilețelele și se stabileau eventuale întâlniri, pentru pauzele mari, pe lângă plopii din curtea liceului.
Emisiunea de care îmi amintesc cu mare plăcere era Dialog la distanță,  nu doar  pentru conținutul ei, ci , mai cu seamă, pentru doi bărbați absolut fermecători- Mihai Florea și Tudor Vornicu-inteligenți, creativi, strălucitori.
Anii au trecut, în locul minunii alb/negru au apărut culorile.
Ce mai zarvă!
Pile, aranjamente, alergătură, aprobări, telefoane, ce mai!..l-am obținut! Adevărat trofeu, așezat în sufragerie, măsuță specială, prieteni, rude, noi toți buluciți, care pe unde .
Brusc, s-a trecut la program redus, două ceasuri pe seară, mai nimic, cuvântări, cifre , recolte extraordinare- paiul ca trestia, spicul cât cocoșul, bobul cât dovleacul, șantiere,  întreceri, 1 mai, 23 august, 26 ianuarie..
89 a deschis toate porțile, lumea întreagă  a aflat că trăim , chiar dacă București se muta, de pe o zi pe alta, când la Budapesta, când la Sofia .
Explodase mămăliga!
Orice minune ține și ea cât poate.
Prietenii și-au văzut de ale lor, noi ne-am umplut cu de toate cămările suflețelelor, până atunci bine zăvorâte.
Vremea fuge ca nebună..//
Îl iei, nu-l iei în seamă, el există.
Tot pe măsuță, în fiecare cameră, în unele case chiar și-n bucătărie, să nu se piardă telenovelele  și senzațional direct.
În spatele lui, de obiect vorbesc, televiziunile, cu miile lor de tentacule.
Ne-au secătuit de energie, ne-au furat gustul pentru citit, pentru spectacole și plimbări în natură.
Unul câte unul, mai greu , nici un început nu este ușor, încercăm să ne rupem de magnetismul acestei mașinării.
Cineva îmi spune că , în locul respectivului obiect,  a pus un maldăr de cărți.
N-am reușit performanța asta, încerc să nu-l mai iau în seamă, câteodată chiar reușesc două-trei zile, oricum am achiatat cablul pe tot anul, așa că am contribuit,  de bună voie,  la asigurarea unui trai liniștit pentru o  armata de angajați.
Aveam câteva emisiuni preferate, din ce în ce mai puține..
Acum două seri, chiar m-am înseninat .
La una dintre televiziuni, de unde se transmite realitatea în direct, o doamnă simpatică- ce zâmbet frumos au moderatoarele de când am intrat în 2011, li se citește bunăstarea în priviri și pe rochiile bine croite –avea , ca de obicei, mulți invitați.
Și un cunoscut sociolog.
Recunosc respectul și interesul pentru această profesie, pentru că este prima reușită a familiei mele, după 89.
De la domnul sociolog am aflat cum te poți cunoaște mai bine, în vremurile astea cenușii, dacă răspunzi sincer și grijuliu la trei întrebări:
1. La ce râzi?
2. Despre ce cânți?
3. La ce și pentru ce plângi?
Se presupune că orice om normal râde și plânge, chiar și băieții plâng câteodată.. de cântat, nu se poate să nu cânți, măcar atunci când toate ușile și ferestrele sunt închise..
ps. Încercăm un exercițiu de sinceritate?