până unde se intind rădăcinile?

In câteva rânduri, ca intrebare sau  temă , fiul meu mai mic a tot adus vorba despre cele mai indepărtate rude ale noastre.

De curând mi-a spus- vrea să-și alcătuiască arborele genealogic. Cum era de așteptat, imi revine responsabilitatea cea mai mare. Strângerea datelor.
Știi cât este de greu?
M-am tot gândit, am in minte date, incerc să le stochez intr-o ordine.
Mi se perindă prin minte petreceri, la sărbători, când veneau in curte  surori ,  frați și cumnați de-ai bunicilor, din satele de dincolo de Neajlov,  fiecare lăudându-se cu  nepoți de toate vârstele.  Ce bucurii!
 In curte și la poartă, cai mari, impodobiți cu  salbe de clpoței și  funde roșii!
 Se aștern alte amintiri din poveștile părinților, eram copil, ei erau prea tineri, s-au dus atât de repede, au rămas multe intrebări, prea multe .

Poți ințelege sentimentul care te incearcă să constați , intr-o clipă,  că numeri ani mai mulți   decât propria-ți mamă?
Că timpul, suspendat ca un acrobat,   joacă atâtea feste, își impune orice situație vrea el, răsturnând imagini dragi, după bunul lui plac?
Când  învinge   rațiunea?
Unde incepe reflexivitatea?
Fotofrafii alb-negru, unele ingălbenite incă de pe atunci..le văd cu ochii minții. Pierdute sunt și medaliile bunicului patern. Erau trei. Insoțite de brevetul , incheiat de  semnătura cu inflorituri a regelui.Și sigiliul.
 Câțiva ani din tinerețea tatei, ca prizonier,   dorul mărturisit cu greu  pentru fratele nostru Alioșa, pierdut ca și numele indepărtat al unui  sat rusesc .
Cutia maronie cu floricele, in care se păstrau acte și chitanțe, rătăcită  in casa pe care eu și fratele meu, in imaturitatea noastră, am instrăinat-o...dacă ar fi fost pe  atunci poezia lui Grigore Vieru- Casa părintească nu se vinde..
 Tardive păreri de rău..

Am schițat nume, trimiteri, acolade, săgețele colorate.
M-am oprit, nu pot insăila povești, trebuie să merg pe la câteva primării, uite acum chiar că-mi pare rău că nu mi-am dorit să conduc mașina, mi-ar fi fost mai simplu.

Duminică, am căutat să dau de capăt informațiilor de pe cealaltă latură- paternă.
Ce incâlceală, dar ce interesante lucruri am descoperit- un stră- străbunic al copiilor mei, Enache Rădan, își odihnește strădania sub o cruce albă, tocită de ploi și zăpezi, in curtea bisericii de la coada heleșteului. Ctitorită de el. Heleșteul a fost săpat de către săteni, in câțiva ani, cu promisiunea că vor primi banii, cănd lucrarea va fi gata. Avea o traistă de galbeni.
După luni de muncă grea, i-a intrebat- al cui este lacul, cine se va folosi de el…era al lor, cine să le plătească, dacă le aparținea?
O rudă indepărtată, de pe altă ramură de neam, o doamnă din Canada, a scris povestea lui, mort la 1883, in condiții misterioase, la București, plecat să cumpere clopot pentru biserică.
 Când voi avea suficiente informații, o să  le pun alături  cu ale dumneaei.

Am dat sfară in țară, rudele mele, veri, cumnați, dacă se vor ține de cuvânt, mă vor ajuta.
E vacanță, nu sper in prea mult de la alții.
Nu zic că nu-mi place să fac ce,  deja, m-a prins, dar este greu de tot.
V-ați intrebat  vreodată cine sunteți cu adevărat?