„Dacă nu ne schimbăm,

nu creștem. Dacă nu creștem, nu trăim cu adevărat.”

( povești pentru prieteni)
Era în iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreuna cu alte 36 de persoane. Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă apretată, cu mânecă scurtă . Ochelari de firmă ,asortați.
Conduc bine. Atent. Cu pricepere.Fără crispare. Mașina aleargă nestingherită pe panglica neagră, netedă ca-n palmă , străjuită de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc verde, ordonat se așterne de-o parte și de alta a drumului. Kilometri întregi de păduri unduioase, separate geometric, din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte. Apoi, dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, vită-de-vie, prinsă pe sârmă, parcele multicolore de flori.
Un râușor mângâie discret așezările ordonate ca niște soldăței- case albe cu acoperișuri gri, semețe. Grațioase în simplitatea lor calculată.
Începe să plouă mărunt. Picăturile plescăie, lovind geamul mașinii. Apoi , din ce în ce mai des, mai rapid. Privesc pădurea nesfârșită. Brusc, autocarul se oprește.
În dreapta pădure. În stânga -la fel.
Cuvântul pană se transmite ca într-un telefon fără fir până la ultimul excursionist. Mă uit la ceas.15, 49.
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o ladiță cu scule și coboară. Li se adaugă și conducatorul grupului.
Se intețește ploaia. Tunete și fulgere puternice spintecă amenințător cerul.
Se aud lovituri dinspre capota masinii. Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discuțiile. Cele mai multe sunt revoltate . Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o oră înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi.Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun că ar fi buba .
Motorul tace.
Noi așteptăm.
Se așterne , ca o baltă , liniștea. Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, in mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva îi cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țara, la agentie.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând ploaia aspră ,B merge la primul telefon de pe autostradă și solicita ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
Peste vreo 15 minute își face apariția un echipaj de poliție , care constată că există o problemă tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța. Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă din ce în ce mai tare.
Se lasă o pâclă deasă peste pădure . Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.

O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri, îmbrăcați în salopete. Impecabile. Unul poartă o gentuță. Ca de medic.
Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. Cu calm.
Și manieră. Treaba nemțească.
S-a oprit ploaia. Pornim.

Ne așteaptă Parisul.

p.s
Prima imagine este a podului  construit de  nemți, în timpul celui de-al doilea război mondial. El lega două sate  dâmbovițene, Ungureni  și  Crovu.

A doua imagine  este   a  unui drum   situat  la  doi pași de capitala  țării, 2026,

„Va picura și pacea

 ca strop domol de ploaie..„W. B. Yeats

Pentru o zi în care îmi doresc mult ca lumea să mai lase răutatea deoparte.

Imaginea este de ieri, Florida. Este un dar de la o fostă elevă, doctoriță acolo, o tânără care nu-și uită profesorii, școala, orașul.

Și un gând dintr-o carte frumoasă, atât de frumoasă, că o citesc cu încetinitorul. Pentru că redescopăr că există oameni cu adevărat. Oameni care sunt nu doar profunzi.
Sunt BUNI.
Lumea duce lipsă de bunătate.
„Viața este în plină desfășurare. Asta nu e repetiție pentru marele eveniment.
Ăsta este marele eveniment„.
pagina 243, „Hai că am reușit, puștiule„, Anthony Hopkins

Cine a furat bucuria?

Ploua mărunt în seara Învierii. În fața bisericii de peste stradă se adunaseră , sub umbrele, persoane de toate vârstele. Priveam cu atenție fețele celor din jur. Și înainte de aducerea luminii, și după aceea. Am încercat să găsesc fie măcar un zâmbet deschis, luminos. Zadarnic. Și cântările au fost așa, pe repezite. Unii dintre cei prezenți i-au urmat pe preoți în biserică. Ceilați, cu privirile îndreptate către candelele roșii de plastic, păreau preocupați de un singur lucru : să păstreze aprinsă flacăra până în casă...

MAMA

Ioana mea din suflet și din sânge,acolo , sus, cine-ți spune ”La mulți ani„!?

Astăzi, ca în fiecare zi, îi aprind mamei mele o candelă . 
Mi-e dor de mersul ei, mereu în fugă, de ochii aplecați pe cusătură, atât de dor!
Într-o seară de primăvară, ploaia s-a pornit din senin, turna cu găleata, nu aveam umbrelă, veneam de la liceu, eram într-a X-a , cred. Vopseaua din jacheta de uniformă s-a imprimat total pe bluza mea albă.
A doua zi, trebuia să plec de dimineață la școală.
Mama mi-a spălat hainele, le-a uscat pe sobă.
Tot ea le-a călcat.
Arătau ca scoase din cutie.
Mama!
Icoana mea luminoasă!

despre bucuria de diseară

Că  ar trebui să  vină Moș  Nicolae.

  Mie îmi plac poveștile. Și starea aceea incertă, când uit  că sunt femeie în toată firea  și, nu știu cum,  mă trezesc, dintr-odată cu suflet   de copil.

Ce bine  că există gândul! 

 Fuge nebunește, străbate fără de număr   kilometri,  prin frig și prin ploaie, alungă  necazuri, că  nu poți scăpa   de ele,  se duce, se cuibărește în locuri dragi, pe poteci, sare gardul drept în curtea părintească,  se uită în toate părțile:cine mai  șterge fereastra aburită,  cine a mai pus  rufele   alb/ albăstrii  la  geruit, să  fie  mai strălucitoare  decât zăpada. 

Și iar fuge înapoi,  mai știi   amiaza aceea   cu  pregătirea tezei  la fizică, eram toți  în sala mare  de meditație, ce emoții, circulau și bilețele,   alungam frica  de subiectele „fizicuței„și  mai completam ceva într-un oracol.

Nu era  voie  să te  gândești  la   Moși aducători de daruri.

Și timpul  se aruncă nebunește , aleargă ca în poemul lui Alexandru Phillippide
, ce mult îmi place  mie  poetul ăsta! L-am descoperit  la un seminar  de   Literatură modernă.  Cu profesorul  Mihail Diaconescu.

Iată-te  mamă, vii de la școală, în curând, ghetuțele lustruite se așază în dreptul ușii”mami,  să mă trezești, vreau să-l văd pe  Moș.” 

 Mâine dimineață, ghetuțele își deschid  laaarg ochii   a uimire, sunt pline   cu bunătăți. 

 Ce  darnic este  Moșul!

Amiaza mea   de dinaintea  venirii  lui  Moș Nicolae, că zău! îl aștept cuminte, a  fost  specială . Mai întâi, un fost elev, bărbat de acum,  cu  robă  peste  blugi , mi-a spus, pe  mess( alte vremuri, nu-i așa?) ”sărut  mâna, doamna  dirigintă, abia aștept  să  vă  văd!„

 În drumul meu  prin câteva  locuri din  cartier, nu  prea a  contat  că ploua,  mie nu-mi displace ploaia,   cât pe ce  să   mă lovesc de  mama  Andrei. 

Andra este profesoară de franceză.  Câți ani să fi trecut  de când  îi  vedeam ochii  mereu atenți la mine, din banca a doua, rândul dinspre ușă?

”-Mereu vorbim despre  dumneavoastră„, îmi spune  doamna ușor căruntă,  cu zâmbet  frumos și voce emoționată.

Și dacă , diseară, Moșul uită  să sune la ușa mea, nu cred  că  voi fi  prea supărată.

  Bătrân, cum este,  își va fi rătăcit  agenda  cu adrese...

există mereu alte dimensiuni

Din barba lui netoarsă, cerul scutură picături reci. Arbori și flori, case și drumuri se supun cuminți valului de frig, ca și cum ieri a fost ceva foarte îndepărtat.
Plouă cenușiu în această dimineață sărbătorească, plouă monoton, plouă, parcă, și în sentimente. 
 Dincolo de tot, rămâne ceva curat, gândul că a dărui înseamnă, de fapt, a primi.

timpul care nu îmbătrânește niciodată

„Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica orașele ca norii,
și de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei..„ 
 Nichita Stănescu

Sunt locuri  în care, din te miri ce motive, am ajuns cu greu. Chiar dacă  nu ar fi  trebuit să fie deloc așa.

Era duminică, ploua așternut, pe străzile goale se așezau, în strat, frunze mari, galbene. Covor de  gânduri: inscripții, firme, câte un trecător  grăbit, frânturi de  conversații, lumea  cu ale ei.

Am trecut de mai multe ori prin Ploiești, aveam o  vagă idee despre un Muzeu al ceasului, simțeam că vreau să-l văd. 

Și s-a întâmplat. 

 Când  va fi  hotărât  întâiul om să fie ceasornicar trebuie să fi fost mai mult decât o sărbătoare! 

Să prinzi timpul într-o căsuță!

Într-o  clădire, ea însăși cochetă ca un ceas, am văzut  în câteva zeci de minute secole de istorie, amintiri,experiențe.

 Am furat  eu niște imagini, că  era acolo o doamnă rea ca un gardian, aș fi adunat totul într-o fâșie colorată, ce bijuterii, câtă artă, câte secole  de  filigran săpat în timp,toate  sub un acoperiș!

Într-o  minunată poveste  de duminică!

Sper  să  găsesc  eu o zi, când să pot vedea lumea aceea de clipe, pe îndelete. Doar eu și cu mine.

 Fă-ți timp și mergi să vezi  o  bijuterie  de bijuterii!

mahmureli de primăvară

Dacă aș fi adunat  toate amintirile, chit că nu au existat niciodată, pe care le-am răscolit astă noapte, doar/doar voi ațipi, mai devreme,ca să mă trezesc la timp, pentru  a merge în excursie, aș încropi un volumaș.

Tot  întorcând  posibile întâmplări pe o parte și  pe alta,  devenisem propria-mi ficțiune.
 Și, când, în sfârșit, am epuizat toate scenariile, adică dormeam fără  vise, a sunat telefonul-pusesem soneria la 6, dar ea și-o fi zis că n-ar fi rău să mă anunțe mai din vreme, adică la 3.
 Și iar am  început să călătoresc, într-un fel, pe dinăuntru, ca să zic așa, și-am văzut o mulțime de  chestii, care mai de care mai interesante.
 La  6 fix, (dormeam, bineînțeles) iar a sunat telefonul, de data asta, serios.
M-am sculat, am făcut echiparea în doi timpi și trei mișcări,  stropi repezi și grei băteau în geamuri, mesteacănul din fața ferestrei își frânguia  trupșorul delicat,clipocea  ritmic  ploaia în felinarul  de sub castan. 
Nicio  altă luminiță,doar ropot și vânt.
 Nu se poate, mi-am zis, atât de mult îmi doream să văd Brașovul... 
Simt , așa, o ușoară  pâclă de  tristețe,văd ca și cum aș gândi.
 N-a fost să fie: nu m-am încumetat să ies pe o asemenea vreme.
De la fereastra mea, primăvara  se dă tumba printre  arbori!
Ce-i pasă ei ??

darul din palmă

Sprijinit în  sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.

El nu are  bicicletă.
Nici jucării.
Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.
 Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.

În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce  l-ar certa cineva, că doar  vișinul nu este al  nimănui, înghite cu  poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe  tricou.

Și când  pe creangă  au mai rămas  doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.

 Cu  o mână ascunsă  la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr  cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.

-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?

-No, d-apoi  cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?

 În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .

-Uite pe astea le-am cules pentru tine!

-Iau  numa una, păstrează-le tu pe celelalte și  ține de la moșu pătrățica asta  de ciocolată.

 Ochii copilului râd.

Zâmbește a bine ”moșul„.

Se scutură în stropi  mărunți  norii.

ce mi-i vremea..

cand de veacuri/Stele-mi scanteie  pe lacuri..
Revedere, M. Eminescu

Noaptea de dinaintea  sambetei- nu pentru ca  se numeste  Ziua femeii- a fost  un fel de  continua  lucida moleseala. 
Am dormit iepureste.

Nu trebuia sa ratez nimic din program: coafor, machiaj( l-am  sters, de indata ce am ajuns acasa, riscand  sa pierd trenul), snururi pentru niste martisoare speciale(aman asta de  ieri),  sa nu uit cateva fotografii de la o alta revedere..

In taxi, tuns proaspat, soferul  ma intreaba ce muzica prefer. Placut surprinsa  chiar ma balbai, alege el Floare-de colt!

Este cald si bine in tren, uit frigul de afara, si  ploaia, care mi-a cam turtit coafura, (nu-mi place fixativul,  parca este facut cu lipici), scot cartea, o pun inapoi in geanta, imi place sa

privesc pe fereastra!
M-am luat cu vorba si  am uitat sa-ti spun incotro merg si de ce am plecat de acasa pe vremea asta..

Am doar vise-n buzunar, vorba cantaretului pe care o sa-l vedem diseara, in spectacolul de la Globus Bucuresti!

Ma intalnesc cu  sapte dintre colegele de clasa din liceu.
 Am ales sa petrecem Ziua femeii in Bucuresti- patru sunt  la ele acasa, alte patru venim din locuri diferite-Titu, Slobozia, Targoviste, Pitesti.

Eu si Olguta ( calatorind , insa,  in zile diferite) suntem privilegiate, trenul trece  prin fata liceului,
  lasa repede  in urma batrana pasarela , castanii, incarcati de amintiri dulcege, obositi  dupa  iarna  greoaie, peronul  zgomotos..//

Suntem, cred, deopotriva,  anticari si colectionari, lucrurile, aparent banale, intra  navalnic  in suflet.. 
Ceea ce pana ieri era doar o intalnire devine, brusc, dor constant.

Un ceai verde in Gara de Nord-mai am  de asteptat  cam o ora, ploua marunt, s-a intetit frigul..//

Gasesc usor restaurantul,~Perla~,  niste tineri  daruiesc lalele, sunt a patra la sosire- imbratisari si  zambete, lacrimi in colturi de ochelari,  ultima vine Steluta, pupaturi, vai, draga, ce frumoase sunteti! 
Suntem, o corecteaza, strengareste,  cineva!//

Ne asezam,  vorbim cam toate in acelasi timp, circula fotografii cu  fii si nepoti,  eu nu pot sa nu povestesc despre Babacu  si despre cologaritmii doamnei Tica, despre unicul, marele, erou al noptilor  noastre de veghe, de dinaintea tezelor  - alb in alb/nimic problema, nota 4, Gh. Balcescu,  Steluta este tare de tot pe feisbuc, Lucia stie  tot felul de chestii despre medicamente si plante, care iau boala cu mana, Lenti aminteste ceva despre o dieta, Olguta spune bancuri, Rodica le incuviinteaza pe toate, Florentina  povesteste  cum le-a salvat gazda lor  de la corigenta la chimie, corupandu-l pe Babacu la o cina  cu fasole batuta,  Reta are cea mai frumoasa gradina cu flori,  cineva o identifica rapid pe internet,  vinul este ..nu stiu cum, placinta cu branza pica prea dulce, spunem  vrute si nevrute, facem poze, timpul fuge, mersul  pe jos pana la Globus face bine!

Redevenim , pentru  cateva zeci de minute,  8 adolescente intr-o lume  care iubeste  muzica lui Stefan Banica, luminile colorate,  tobele, chitara!!/

Cum a fost,  aveam sa aflu a doua zi in tren, catre seara,

intorcandu-ma acasa.

Vine  un anotimp al vietii, cand , dupa ce ai parcurs  de toate, sau, ma rog, multe,  simti o placere vie sa revezi  fiinte  dragi, pe care le-ai cunoscut in copilarie si in adolescenta.
 Este ceva, care seamana  cu  o calatorie intr-un  bazar, unde gasesti  nenumarate   flecustete, imposibil de povestit, delicii , pe care nu trebuie sa le ratezi!

Revederea este precum ploaia- te trezeste la realitate; daca ai norocul  sa  fie zvapaiata,  cu miros de mere verzi, te uda pana la piele, apoi, cu sau fara voia ta, isi ia gazduire, cuibarindu-ti-se  in suflet!//

cineva spune că

dacă nu ai fost niciodată cutremurat până în adâncurile  sufletului  de o floare deschisă, poate că sufletul tău nu va cunoaște niciodată înflorirea..

Hotarul,
de Ana Blandiana

Caut începutul răului
Cum căutam în copilărie marginile ploii.
Alergam din toate puterile să găsesc
Locul în care
Sa mă așez pe pământ să contemplu
De-o parte ploaia, de-o parte neploaia.
Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte
De a-i descoperi hotarele
și reîncepea înainte
De-a ști până unde-i seninul.
Degeaba am crescut.
Din toate puterile
Alerg și acum să găsesc locul unde
Să mă așez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul înceteazaă-nainte
De a-i descoperi hotarul
Și reîncepe-nainte
De-a ști până unde e binele.
Eu caut începutul răului
Pe acest pământ
Înnorat si-nsorit
Rând pe rând.//

diverse

Plouă mărunt, în plesnet de bici . 

Obosită, ziua  își scutură  pleoapele grele.

 Cineva spune că,  anul ăsta, primăvara o să vină  vineri seara!

Nu mergem niciodată cu mâna goală, nevastă-mea  a învățat să gătească modern, ca la carte, altfel,  gineri-mio nu ne lasă să desfacem sacoșele, când ne ducem în uichend, știai , mă, că așa se zice? ( coadă la pâine..)

 Fac niște cumpărături( nu doar  medicamente) dintr-o farmacie centrală, ale cărei  zale se agață una de alta până  hăt- departe. Într-o casetă,  sunt trei produse,( firmă serioasă), alături, scrie că ultimul  este gratuit. Ca să fiu sigură, întreb. Mi se răspunde că  și el se înscrie pe  bonul fiscal, înțeleg explicația. Lume  multă, mă grăbesc, plătesc, cer bonul, acasă constat că n-am primit niciun cadou..

Plouă mărunt, este tot  vineri, un tânăr aleargă, în sfârșit o ajunge pe doamna planturoasă fără umbrelă. Îi pune în palmă două bancnote de câte 10 lei.

 Îi scăpaseră din portmoneu  în fața chioșcului de ziare.

 Deschid televizorul-  într-o judecătorie dintr-un orășel de pe lângă București, unui cetățean  i s-au pierdut actele prin care contesta  confiscarea abuzivă a bunurilor din micul  atelier personal. Noul proprietar căruia i-au fost vândute respectivele valori  a fost prădat..

Cetățeanul  contestatar a primit scuze din partea judecătoriei.

Plouă mocănește. Câteva  localități din țară sunt inundate..

Unde s-o fi ascuns  primăvara?

 

nu vă pierdeți optimismul,

 oameni, nici de-ați crăpa.
  Marin Sorescu 

Perpetuum  mobile
 Între idealurile oamenilor
Și realizarea lor
Întotdeauna va exista
O diferență de nivel
Mai mare
Decât cea mai înaltă cascadă.

Se poate folosi rațional
Această cădere
De speranțe,
Construindu-se pe ea ceva
Ca o hidrocentrală.

De la energia astfel câștigată,
Chiar dacă n-o să reușim
Să ne aprindem decât țigările,
Tot e ceva,
Pentru că, fumând, ne putem gândi serios
La niște idealuri și mai grozave.//
ești optimist(ă)?

un dar pentru  noi toțí, dacă  n-am fost la concert-
„ E jocul unui nebun,
Doar jocul unui nebun,
Care stă în ploaia rece
Şi se simte ca un bufon..„


 

femeile tratează,

în special,  rănile  provocate de ele. J. Marchand

Din senin, a cuprins-o plânsul. Lacrimi  reci, mărunte și dese  lovesc în  frunze , ierburi , poteci.  I-a trimis pe toți  prin case.
Astăzi ai cam  lenevit, te-ai  sculat târziu, așa-i? nici n-ai băut cafeaua.
   Vino mai aproape de calculator.
  Promite că nu plângi..!
 

cei mai mulți evlavioși

 au  un Dumnezeu de buzunar, pe care îl curăță la zile fixe, numite sărbători. Nicolae Iorga.

Cu fiecare clipă, ne îndepărtăm  de uimire, o fi în legea firii, alergăm, adunăm,  pierdem,  câștigăm,  râdem și plângem,  dormim, facem bine și rău, primim,  dăruim mult prea puțin.
De sărbători, ne amintim cine suntem. Și ne mirăm.
Astăzi este  una dintre  cele mai frumoase sărbători  ale verii.

 A venit cu  tunete,  vânt, ploi și răcoare.
În urmă cu un an ,  spuneam

Inspirați de vraja nopților de cireșar, Mircea Eliade și Mihail Sadoveanu le-au dedicat câte un superb un roman.

Sânzienele sau Drăgaica   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii!

 Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.

În cinstea lui, pe colnice , pe dealuri, oamenii , încinși cu brâie de pelin, aprindeau, pe vremuri,  focuri,  dansau  în jurul focului, apoi își aruncau în flăcări  cingătorile , pentru ca necazurile, amare ca pelinul, să ardă.

Profesorul nostru de folclor, domnul  Gheorghe Vrabie, de care mi-am amintit astăzi, răsfoind cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar, ne vorbea cu mare pasiune despre mitologia populară.

Mi-e dor de palma  lui deschisă,  în care contura zonele sărbătorilor, obiceiurile și mulțimea de întâmplări nepământene  . 

Ascultam vrăjiți istoria tainică  a tradițiilor noastre , care se pierd într-o lume dominată de magie.

 Drăgaica-termen slav- este considerată zeița agrară a vârstei fecundității câmpiei, protectoarea lanurilor de grâu și a femeilor măritate, care își doresc să devină mame. 

 În Descriptio Moldaviae,  cartea cerută la Berlin, ca document despre noi și despre tradițiile noastre, Dimitrie Cantemir-domn,  scriitor, om politic,  filozof, astrolog, etnograf, enciclopedist, lingvist, muzicolog,  folclorist, compozitor, primul  român, membru al unei academii străine-1714-   a descris-o  pe zeița Ceres, Drăgaica,   ca fiind mândră și orgolioasă. 

Extraordinarul   cărturar consultase peste 100 de documente , scrise, la vremea aceea,  în patru limbi- latină, greacă, rusă, polonă.//

De ziua ei-Sancta Diana- zeitate păgână- nu se iese la muncă în câmp, nu se coase, nu se spală rufe.

Răzbunătoare, vine cu tunete amenințătoare și cu înec.

Se naște la 9 martie, când moare baba Dochia și se maturizează astăzi.

De mâine  și cucul tace. //

În noaptea care tocmai a trecut, s-ar fi făcut un pact între lumea noastră și lumea cealaltă, s-au deschis porțile cerului, animalele au stat la sfat . Cine le-a ascultat le-a deslușit tainele.

Intre orele 22 și 24, se zice că, în întunecimea codrilor, unde  nu pătrunde cântecul cocoșului, păzită strașnic de duhuri, se ivește floarea de ferigă..

Strălucitoare ca o stea și albă ca zăpada!

Cine se scaldă în apele tăinuite ale sălbăticiei, sub lumina lunii, în acestă noapte, își păstrează sănătatea și tinerețea fără bătrânețe.

La miezul nopții, Sânzienele, ielele se prind de mâini și dansează.

Amăgitoare unduiri, în șoapte doar de ele știute!

Nu trebuie să fie văzute de nimeni, pentru că se supără, și-i lasă pe cei neascultători fără glas.

Se năpustesc  în vijelii și furtuni năprasnice.//fotografia este luată de pe Wikipedia)

Simbolul zeiței este floarea de un galben strălucitor, care țâșnește în lanul de grâu, mângâind spicele cu parfumul ei amețitor. 
O vezi și pe marginea drumurilor, legănându-se în bătaia vântului de seară.
Întinde mâna și culege-o!

Se poartă la brâu, în sân, în buzunar . Fetele nemăritate o așază  răsfirată sub căpătâi , în speranța că-l vor visa pe cel ce le-a fost ursit.
Eu  am aflat-o  în semestrul al doilea, când, deja,  eram  măritată..

Se zice că fata care se rostogolește în roua căzută aseară  în iarbă  devine mai frumoasă, mai plină de viață, mai senzuală.

Din firele de drăgaică , împletite cu spice, se fac coronițe.
Se aruncă pe case, ori se pun la ferestre. Atât ele, cât și talismanele cu flori de drăgaică , purtate la gât, asigură  protecție împotriva răului.//

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe , adunându-ne pe toți șase nepoții, în fața casei, pe iarba verde și moale.
p.s.. ți-ai împletit un talisman? ia un fir de la mine!

arca lui Iona

Nu merge înaintea mea, s-ar putea  să nu te urmez,  nu merge  în urma mea, s-ar putea să  nu te conduc,  fii alături de mine!

Îi ascult  bătaia ritmică  în geam- cadență deloc amenințătoare , îmi zic în gând.
 Dacă  o asociez cu  atâtea știri venite  din toate părțile, ploaia care își  tânguie  plânsul  pare a fi o pedeapsă. Poate chiar este..//

N-am zărit afișul, l-a văzut R și ne-a întrebat- suntem patru  prietene- dacă vrem să  mergem la teatru.
 N-am zis nimic, nu știam   ce piesă  se joacă,  n-am mai fost la teatrul nostru  de vreo doi ani.

 În drum spre casă, deși  ploaia se întețise, am citit  afișul, rupt pe jumătate. Nu poate fi  aleasă chiar întâmplător  tema Arca lui Iona,  mi-am zis , așa pentru mine.

Și nici numele dramaturgului- avocatul Florentin Sorescu- nu pare a fi  o coincidență, să  existe un fiu, un nepot  de-al  autorului  piesei Iona„ și să nu fi auzit de el?

 Cu atâtea semne de întrebare  în  cap, am ajuns  , în urmă cu vreo câteva seri, în Sala  Liviu Ciulei  a teatrului Davila . Puține scaune, foarte puține ocupate, R  și  cu mine avem locurile 3 și 4 , rândul II, mă și mir că  două persoane , fiecare cu câte o pungă  cam unsuroasă în brațe, s-au așezat tocmai  unde nu trebuie, mă rog, s-au deplasat de urgență  pe locurile lor..

Decor sărac- un interior alb/gri, rupt de lume, un fel de insulă în derivă, plutind într-o mare de ploi.

Doi bătrânei, rupți și ei nu doar de realitate, pe care fiecare o respinge în felul său.Retrași, ca toată suflarea orașului, în propria cochilie. 

 El-Dan Ivanesi-  fostul suflet  al  unei mari uzine, abandonat de toți prietenii, pentru că a făcut o greșeală, nu mai crede decât în  filozofia lui Neuwton. A trăit pentru fabrică, pentru oamenii ei. Familia  lui n-a contat, nu era timp pentru casă, a uitat că există iubire, poate că  nici n-a fost vreodată.

 Ea- Luminița Borta-  încă frumoasă, suplă,  degete lungi,   păr natural,   repară  păpuși -  trupuri inerte, rătăcite prin colțurile casei, amuțite într-un timp   necontorizat. Își plânge copilul pe care nu l-a avut..

 El și ea  vegetează. 

Își poartă  colțuroși drama existențială.

 Între interogații și  simboluri .

Ciondăneală   lâncedă.

 Viața le-a scăpat printre degete-  bărbatul n-a luat-o niciodată în serios, femeia  a tot așteptat  o clipă de tandrețe. acel  amânat  te iubesc.

Doi bătrânei, nu chiar  atât de bătrâni- o nepotolită  gâlceavă, motivată filozofic, el superior, ea mai naivă, retrasă într-o  tăcută resemnare.

 O burtă de pește ,  ar  zice maestrul Marin Sorescu,  e tare greu să  fii singur, dar răzbim noi, cumva,  la lumină,   o coajă de ou, ar spune Nichita Stănescu în elegia oului, a IX-a, egoism, zgârcenie- de ce să-i dai vecinului  toate cuiele din casă? îmi plăcea   mult de tot   cel mai mic.. toate erau frumoase, erau ale noastre și costau bani..( am reținut ideea)

Tânărul vecin-Dan Andrei- construiește o  arcă uriașă,  va salva toată suflarea orașului, îi va lua întâi pe ei.
 Viața ar putea fi frumoasă..

Și , pentru ca  antiteza să fie completă, apare și tânăra-Ramona Olteanu. 

Doi tineri frumoși, fără spaime, încrezători, naturali, deschiși. Roșu este nota comună.
 Roșu  modern! 

Umbrelă transparentă, semn  al legăturii cu lumea, așa cum este ea,  acoperită de ape, de ploi,  care nu se mai opresc. Doi tineri, un câine,  totdeauna ai nevoie de un prieten, o bancă.. 

Și multă speranță. 

Optimism!

Viața poate fi luată în piept și așa!

Scurtă evadare a bătrânului, lacrimi, emoții, chiar o criză, întoarcere, resemnare? poate..

Iubirea triumfă!

Tinerii  i-au convins pe  vecinii lor că  viața merită a fi trăită!

 Parabola  peștelui,  alienare, interogație și simbolistică, un strop de comedie,  întrebări, spaime, însingurare, iubire, viață, în forma ei  nesofisticată- toate într-o piesă, pe care, zău! lumea ar  trebui s-o vadă.

 Un text interesant, captivant, într-o regie modernă, patru artiști adevărați  pun  pasiune și  suflet , ca să dezmorțească alte suflete, înspăimântate de vâltorile vieții.

p.s.  știai că niște exploratori  chinezi și turci  ar fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4000 de metri, pe muntele Ararat?
scuze pentru calitatea fotografiei- am furat-o!