există un fel de a tăcea care întreabă

(sau cum se întâmplă lucrurile)
Ziua de ieri a  căpătat strălucirea aurului muncit  cu caznă , tenacitate și perseverență.

 Ne-am bucurat pentru victorie, au plâns  inimi și ochi, minunea se numește Simona!
Ce bine că-i suntem contemporani!

În vremea asta, un coc mereu apretat  se vrea cocoțat  pe scaunul președintelui țării.( dacă așa  va  dori partidul)
 Doamne, la  câte încercări ne mai supui?)


 14  Iulie- Ziua  Franței.
 Iubesc țara asta  din care am văzut  cât se poate  în  două treceri. Dacă m-ai întreba  ce-mi place  mai mult și mai mult , nu aș  găsi  ordinea  potrivită. Iubesc   Sena , când verzuie, când  incoloră, în care  se scaldă atâtea imagini  incredibile,  mă gândesc   și la   bărbuța roșcată a unui buchinist  fără vârstă, de la care am cumpărat”Poemes  saturniens”,păstrez în colț de suflet  silueta   bătrănei   Notre- Dame, așa cum era ea la  la începutul  toamnei trecute.
Cum să uit tulburătoarea  Normandie  medievală,  cu a ei  Jeanne  d, Arc, Omaha   Beach,  Mont -Saint- Michel, tapisserie  de Bayeux ,  castelele   de pe valaea  Loirei, cu  acel paradis, Clos Lucé , al lui Leonardo  da  Vinci?
Dar mai mult și mai mult mă duce  gândul la strălucitoarea, în apus, divina  Sacré -Coeur, maiestuoasă  în  albul  ei  de vestală.

Din poarta inimii ei, am văzut  Parisul,mișcător  furnicar, în toate culorile  firii!

Aseară, l-am ascultat  pe   Bernard  Pivot, cu seducătoarea lui  franceză, în dialog cu o doamnă care poartă un nume  voievodal. O admiram pe vremuri,  lucrurile se mai  schimbă, pentru că și  oamenii au multe fețe.
Zice domnul  Pivot, recunoscut ziarist cultural :” Îmi pare rău că nu l-am intervievat pe  Emil Cioran,mi-ar fi plăcut să-l fac să-și povestească viața, să vorbească despre cum a învățat franceza, cum reușea să scrie într-o franceză perfectă, nefiind limba sa maternă, cum își scria carțile, mi-ar fi plăcut să-i vad manuscrisele, cum lucra, cum își relua textele de la un an la altul, cum le corecta. Mi-ar fi venit spontan în minte o grămadă de întrebari”.

   Îl ascultam pe scriitorul  din a cărui operă  cităm  câteva titluri:
”Dragoste în vogă„,„Viața acolo” , cronici,„Critica literară” , eseu, ”Fotbal în verde”
prezentare la ”Scrieți, citiți și discutați despre acest lucru”. „Zece ani de literatură mondială în 55 de interviuri ,Prefață la „Biblioteca Ideală „
”Dedicarea dictionarului iubitorului de vin „”Cartea de ortografie”( prezentare)

Admirabilul  povestitor, astăzi  posesor  al  unei case  în   zona  (cea mai) selectă a  Parisului, își amintește  că,  elev de liceu fiind, în zilele de  joi și de duminică,  își ajuta   tatăl - mic  comerciant- distribuind  saci  de cartofi pe la diverse case  burgeze.  

Ce bucurie că a învățat într-un liceu de  băieți, pentru că  dacă școala ar fi fost mixtă, ar fi trebuit să dea ochii cu câte o fată, atunci când  suna  la vreo ușă  din selectul cartier.  Și nu i-ar fi fost  prea simplu să explice   ce caută el pe acolo.  De  colegii-băieți  nu se sfia deloc.

Zice  mai apoi acest fascinant  domn că,  dacă  ai o duminică  rea, adică dacă te strivește singurătatea, nu te impacienta: sună-ți un prieten. Sau caută-l. Dacă nu răspunde, ia o carte pe care ai citit-o  cândva  și ți-a plăcut. Vei descoperi  că  te simți în siguranță. Fiecare cartea are  ceva din tine. Și apoi, ea este  un prieten sigur, tăcut, te lasă cu amintirile pe care  nu vrei să le povestești niciodată, în vreme  ce chiar prietenul  devotat poate fi  curios..
Răspunsul  îl  tăinuiești, este zestrea  ta  nemuritoare.Și  cât de  bine  îți face să ai ceva  doar al tău și numai al tău!
Pe oameni,  că tot la ei ajungem,  ar trebui să-i  bănuiești de bine, nu de rău.
Da?
În 1992, a refuzat Legiunea de Onoare și a declarat: "Este o premieră pentru notorietate și nu vreau să sfârșesc cu panglica mea roșie în fața oamenilor pe care îi admir și știu că ei merită mult mai mult decât mine. Și al doilea motiv, întotdeauna am crezut că un jurnalist în activitate nu ar trebui să o accepte. Se întâmplă ca stânga mi-a oferit-o, apoi dreapta, apoi stânga și mi se pare că, dacă aș fi acceptat, aș fi puțin mai puțin liber. "

Cum să nu iubești o asemenea  gândire,  pe care o admiri, fiindcă în esența ei, este  total liberă ?
 Vive  la France!

În Franța,

   totul sfârșește  prin cântec”.

Beaumarchais

Nici clipele  nu sunt la fel, poate  că de asta, bine a zis cine a zis:  Trăiește-ți clipa”!

Cum ar putea să semene, între ei, anii?

Pentru mine, 2018 este unul special: am simțit asta, nu neapărat, în ziua în care am conștientizat că, în acte, de a doua zi , ar trebui să fiu  altă

ființă. 

Am trăit bucuria împlinirii, când  am primit în dar o excursie în Franța:  Paris, Normandia, Bretania, Valea  Loarei, Paris. 

„Orașul  luminilor”  părea  să-și fi

revenit  cu greu după sărbătorirea „albaștrilor„:  prea murdare străzile, doar  Sena  își plimba  încoace și încolo vaporașele!

Și, la  locul lor, buchiniștii cu tainica poezie  de mânuitori a mii de cărți!

 Ne-am început excursia  cu o vizită la  Versailles, după  ce, suportând  cu  greu canicula,  ne-am cumpărat  bilete  așteptând  la o coadă imensă.  A meritat efortul!

Dis -de -dimineață, un autocar  românesc  ne-a  fost tovarăș de  drum  o săptămână.  

Pe urmele wikingilor, am văzut  Normandia, cu țărmurile  ei albite de spume, atât de dragi pictorilor  impresioniști, ne-am oprit la  Rouen, unde rugul Ioanei d'Arc arde  peste timp,  mi-am odihnit ochii  pe 

frumusețea unei catedrale ce   o depășește  pe  aceea a  surorii ei, Notre-Dame  de  Paris,  am ajuns în viu coloratul, Honfleur, recunoscător   trecerii lui  Baudelaire. Aproape  de  plajă se

arăta  ochiului „Casa locotenentului,  veneau și plecau  vapoare, chemată din toate colțurile lumii, lumea  se plimba pe țărm, pe străduțele  curate,  parcă geometric pietruite. 

 Am ajuns  mai apoi, la  Bayeux cu  nemuritoarea-i  tapiserie, inspirată  de  victoria  ducelui  Guillome, în bătălia  de  la  Hastinngs,  vie  și evocatoare, după  un mileniu.

Într-o dimineață   răcoroasă,  pe  plaja  de la  Omaha, mi-am adâncit piciorul în  nisipul  păstrător  al  ecoului  Zilei Z: 06.06.

Amiaza   am petrecut-o  la  Mont Saint Michel. 

„Muntele  Saint-Michel este pentru  Franța, ceea ce  Marea Piramidă este pentru Egipt” ( Victor  Hugo)

Trebuie  să  bați  cu piciorul  distanța   de la  autobuzul special   până la  baza stâncii, să urci,  să contempli Arhanghelul contopit  cu albastrul  cerului, să  auzi  vântul Atlanticului, să mângâi cu  privirea spuma  mării ,ce scaldă  nisipurile  mișcătoare  pe care   cârduri de oi se încumetă  să pască.

Aflată  pe  vârful unui deal de granit, înalt de 75 de m, mănăstirea a  fost începută în  secolul al  Xi-lea.

Loc sacru, meditație,  fior,  asprime și sălbăticie.  

 Sfântul Mihail  veghează depărtările, oamenii, zilele și

nopțile!!

Saint  Malo!  

Portul, oceanul,  zidurile   înalte  ca o cetate, orașul corsarilor, atât  de  frumos!

Mi-am împărțit  timpul  cât  să pot gusta  farmecul  albastru  al

nesfârșitului ocean, în care  doar picioarele  și-au primit  baia,  am bătut, mai apoi, multe străduțe  decupate parcă dintr-o carte  cu poze, lume multă, frumoasă, piețe 

și  magazine,  vânzători    cu  fețe zâmbitoare, vapoare  și coșuri,  laolaltă eleganță și  simplitate.

  De-am fi prins schimbarea  peisajului, când  aici se produce  unul dintre cele mai mari valuri din

lume,  12 m.Golful se umple, apoi apa se retrage treptat...  minuni!

Fericirea are greutatea  bobului de minte care coboară în inimă și se adună în gând!Să nu uit: am gustat( cu poftă)  din deliciile-i culinare, langustele, cu accent pe penultima silabă, așa le-am alintat, după ce o  ospătăriță  simpatică mi-a explicat 

cum să desfac provocatorul preparat din farfurie, pe care, zău, l-am savurat, pe îndelete, cu mare plăcere, ascultând valurile  mării și  muzica unui mexican, deloc obositor. 

Când merg într-o excursie, indiferent  care sunt condițiile, ( francezii au fost foarte  corecți în privința  hotelurilor și a micului dejun;  discutabilă a  fost  prestația agenției  românești care a organizat excursia-banul  contează-dar   văzând locuri atât de frumoase, nu a meritat  să-mi întunec vacanța)de pe la  jumătate, eu aștept  punctul culminant!

Ceva din el trăisem  în catedrala  de la  Rouen  ( am un filmuleț), continuase  o altă părticică  la  Saint Malo, când  în scoicile  adunate  în  palmă am cules  un strop din  tumultul  oceanului. 

În cea de-a  cincea  zi,  deja  am ajuns în  valea Loarei. Prin 2004,  trecusem pragul câtorva castele. Revederea  a fost extraordinară!

Istorie  conservată între ziduri și acoperișuri  bine refăcute,

trădări, uneltiri, căderi și victorii, impresionante colecții de tablouri, lacuri,  proaspete grădini, cu flori în toate  culorile firii, vânătoare,  baluri, petreceri, muzică.

Touraine,  grădina  Franței,  știută într-un anume  fel   din descrierea lui Hono ré   de  Balzac, în „Crinul

din vale”„Fiecare pas pe acest pământ încântător  permite o redescoperire a unei picturi a cărei  ramă este o apă sau un bazin liniștit, în adâncurile căruia sunt reflectate un castel și turnurile acestuia,  parcuri și fântâni”.

La  Amboise, după ce am  vizitat castelul regelui Francois  I, care  a atins culmile gloriei,când  monarhul  l-a avut  musafir,  pe   Leonardo da  Vinci,aflat  în ultimii ani ai vieții,  mă tot  bătea un gând:  să ajung  la Clos Lucé.
 Ne rămăsese  mai puțin de o oră.

  Informații  despre  cum se ajunge  nu  prea am primit- o casă roșie,  ne-a  spus  doamna  care ne era ghid,bravo!

Am pornit în mare  viteză pe drumul   în pantă.

  Cam alunecos

.Ne adunaserăm   vreo 16 adulți și 3 copii, După un marș serios pe străduțe înguste,  flancate de case cochete, flori și  arbori  bine întreținuți, străduțe absolut superbe, pietruite   ca pentru picioarele  noastre, am ajuns  la casa de bilete.  Discuții, rugăminți...

Ce am văzut  a  fost, cum să-ți spun?Ceva ce nici  nu visasem vreodată:  casa  inegalabilului  Leonardo da  Vinci , atelierul, expoziția cu  cele mai cunoscute  inovații și, undeva, la capătul unei potecuțe,  grădina, lacul, podul, un mic paradis.

Fugea timpul, fugeam și  noi, eram  doar o treime  din  numărul  excursioniștilor, am   făcut  fotografii și un

filmuleț.

  O oră de  vis!  În cel mai frumos  loc din câte am văzut vreodată!

Mai târziu după ce am primit

muștruluiala celorlați, care ne așteptau încrâncenați  pe locurile lor, mi-am amintit  că  am mai trăit o întâmplare  asemănătoare, adică  să  văd ceva   extraordinar, în afara programului  excursiei, la  Moscova. Borodino, folosindu-mi  toate cunoștințele de limba rusă.

Următoarele  castele:Chenonceau, Chambord, urmate de  Chartre au  adăugat alte  frumoase  impresii,  culese  din  legendara  vale a  Loarei, cândva paradis al petrecerilor  posesorilor de sânge albastru, devenită astăzi  îmbietoare pânză,  brodată  viu cu  natură, istorie,  artă!

Ultima  zi   a fost rezervată  plimbărilor în Paris:  muzeul  D, Orsay: Cezanne, Degas,  Manet, Monet, Renoir, Rodin,  Claudel, Gaugauin,  Van   Gogh, naturalism,  arte decorative.

Mult prea puțin timp pentru  atâtea  bijuterii!

   Podurile  peste  Sena, malurile, Jardin  du Luxembourg,  Louvre, piramida,  doar  în treacăt, ce bine  că în 2004 am avut o zi întreagă, Bulevardul Champs-Élysées, Notre- Dame,  cartierul Montmartre, cu  a lui  bazilică Sacré-Cœur, buchiniștii și  Sena,  mici cumpărături, seara, metroul,   hotelul situat cam departe, cină franțuzească.

 Și noaptea  de dinaintea  întoarcerii acasă.

Am uitat  toate neajunsurile. Păstrez cu mare, mare  drag   parfumul  uneia dintre cele mai frumoase excursii.

 Am lipit în suflet imagini  de vis! 

 Și  un sac de  bucurii!   

lecția de istorie

”Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoraea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acopieri şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzîndu-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, ca cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pînă astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici dupa aceea l-au ajunsu.”
Și de nu i-ar apărea numele în text, recunoaștem , cu ochii închiși, personajul din textul citit și răscitit în  liceu, completat mai  apoi cu fragmente din Frații Jderi și cu atât de bogatele date istorice, memorate  în anii de școală- războaie câștigate, mănăstiri înălțate,
și de ce nu,  pasiunile de bărbat iubăreț, băutor de vinuri alese.
Cineva a tot scotocit prin hrisoave, a socotit , a pus cap la cap documente vechi și iată ce arbore genealogic crește falnic-
Nu suntem doar ruda mai mică, săracă și mereu îndatorată a Franței.
Astăzi am aflat și eu, și tare m-am minunat!
1.Ştefan cel Mare (1435-1504), l-a avut ca fiu pe
2.. Petru Rareş (1486-1546), domnitorul Moldovei, a avut-o ca fiică pe:
3. Maria, care căsătorită cu Ion Movilă (mare logofăt al Moldovei), cei doi
având ca fiu pe:
4. Ieremia Movilă (?-1606), domnitorul Moldovei, a avut-o ca fiică pe:
5. Maria Movilă (1592-1638), căsătorită cu Ştefan Potocki (1568-1631, conte polonez), cei doi având ca fiică pe:
6. Anna Potocki (1615-1690), căsătorită cu Dominic Kazanowski (1605-1648),cei doi având ca fiică pe:
7. Maria Kazanowski (1643-1687), căsătorită cu Stanislas Iablonowski(1634-1702), cei doi au avut ca fiică pe:
8. Ana Iablonowski (1658-1727), căsătorită cu Rafael Leszczynski
(1650-1703),cei doi avându-l ca fiu pe:
9. Stanislas Leszczynski (1677-1766), regele Poloniei, care a avut ca fiică pe:
10.Maria Leszczynski (1703-1768), căsătorită cu Ludovic al XV-lea (1710-1774),
regele Franţei, cei doi având ca fiu pe:
11.Louis de France (1729-1765), care l-a avut ca fiu pe:
12.Ludovic al XVI-lea (1754-1793), regele Franţei, decapitat, prin ghilotinare, la 21 ianuarie 1793, patru ani după Revoluția franceză din 1789 .
Astăzi am aflat și eu..tare m-am minunat!
Regele Franței are , printre strămoși, pe domnitorul nostru, Ștefan cel Mare.

Nu suntem doar sora mai mică de gintă latină a Franței, mereu fata oropsită , alegând boabe de mei din cenușa istoriei.
p.s ascultă, te rog Ginta latină. 
sigur, o să-ți placă!