Multe trec
pe dinainte, În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine..
Mihai Eminescu, Glossă
Ne amintim de el, fiecare cum simte, o dată, de două ori pe
an, în seri geroase de ianuarie, ca aceea când căminarul Eminovici va mai fi
adăugat un nume pe coperta Bibliei casei lui , în diminețí cu înflorit Cireșar printre frunze de tei , în poezia inimilor îndrăgostite, în fragmente răzlețe de
ziar.
Mereu cu drag!
Cum îl gândesc eu de ceva timp? ca în Doina. Îl aud în Epigonii, îl suspin ca în Floare albastră .
Cineva spunea că ar fi o impietate să i se cânte versurile.
Și totuși, cât de minunat sună Atât de fragedă!!
Cum vibrează Madrigalul în Sara pe deal!!
O să aleg un fragment de ziaristică, ceva ce-l preocupa pe Mihai Eminescu, revizorul școlar din 1876.
Au trecut 137 de ani.
Iată ce-i scria tânărul revizor Ministrului
Cultelor și Înstrucțiunii Publice din acea vreme, după ce făcuse o inspecție
în „școalele urbane din Vaslui, prilej cu care constatase deficiențe
serioase în scris/cititul elevelor de la o școală de stat, spre deosebire
de situația bună întâlnită într-o școală particulară.
Problema? predarea mecanică, abundența definițiilor, care nu garantează nicidecum cunoștința concretă a regulelor limbei.
Ca urmare, el recomandă călduros broșura Povățuituitoriu la citire prin scriere, carte care se referă la Abecedarul compus de Ion Creangă și de Ienăchescu, cel mai bun abecedariu românesc, aprobat atât de comisia examinatoare cât și de onor Ministeriu.
Deosebirea între metoda propusă de această broșură în învățarea rutinarăși mecanică, precum se profesează ea în genere în școlile noastre, este deosăbirea dintre învățământul viu și intuitiv și mecanismul mort al memorării de lucruri neînțelese de copii; este deosebirea dintre pedagogie și dresură..Într-adevăr, prin metoda veche a silabisărei, a memorărei mecanice de semne și cuvinte, inteligența copiilor nu eras cu mult mai bine tractată decât inteligența unui animal care se deprinde prin frică și silă la o mulțime de apucături automatice de care nu-și poate da seama....
Se vorbește despre faptul că acele cunoștințe , câștigate în mod mecanic, nu se lipesc de memorie, rămân urme slabe, iar omul matur nu se poate folosi niciodată de ele.
Mă întreb și întreb: sunt schimbări radicale în învățământul nostru, dacă este să ne referim la cât balast adună un om în 14/15 ani de școală?
Soluția propusă de revizor este schimbarea metodei: „ nu mai întâlnim pe învățătorul sever și țeapăn cu veriga în mână, ci un suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilărești și le disciplinează, nu le siluiește.
Prin Jocuri, copiii învață a iubi orânduiala..„învățătorul nu anticipează niciodată, el se servește de micul capital de cunoștințe din viața copilului pentru a-l face pe acesta să vie de sine la ceea ce nu știuse. Copilul se deprinde a distinge, a judeca, a-și da seama de ceea ce gândește.
C-un cuvânt, autorii cărții aplică în privirea spiritului omenesc aceeași metodă binecuvântată pe care naturaliștii o recomandă pentru corp.
Niciun om nu se întărește citind un tratat de gimnastică, ci făcând exerciții, niciun om nu se-nvață a judeca citind judecăți scrise gata de alții, ci judecând singur și dându-și singur sama de natura lucrurilor.
Oricât de modestă în aparență ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucția reglementară; ea a rupt-o cu dogmatismul; izvorul metodei propuse este însăși natura inteligenței, procesul ei de dezvoltare.,
Mihai Eminescu, Opere, III.Publicistică.Corespondență. Fragmentariu, , pg.740/741.//
Unde se află școala noastră românească după aproape un secol și jumătate de la apariția Povățuitoriului?
Mereu cu drag!
Cum îl gândesc eu de ceva timp? ca în Doina. Îl aud în Epigonii, îl suspin ca în Floare albastră .
Cineva spunea că ar fi o impietate să i se cânte versurile.
Și totuși, cât de minunat sună Atât de fragedă!!
Cum vibrează Madrigalul în Sara pe deal!!
O să aleg un fragment de ziaristică, ceva ce-l preocupa pe Mihai Eminescu, revizorul școlar din 1876.
Au trecut 137 de ani.
Iată ce-i scria tânărul revizor Ministrului
Cultelor și Înstrucțiunii Publice din acea vreme, după ce făcuse o inspecție
în „școalele urbane din Vaslui, prilej cu care constatase deficiențe
serioase în scris/cititul elevelor de la o școală de stat, spre deosebire
de situația bună întâlnită într-o școală particulară.Problema? predarea mecanică, abundența definițiilor, care nu garantează nicidecum cunoștința concretă a regulelor limbei.
Ca urmare, el recomandă călduros broșura Povățuituitoriu la citire prin scriere, carte care se referă la Abecedarul compus de Ion Creangă și de Ienăchescu, cel mai bun abecedariu românesc, aprobat atât de comisia examinatoare cât și de onor Ministeriu.
Deosebirea între metoda propusă de această broșură în învățarea rutinarăși mecanică, precum se profesează ea în genere în școlile noastre, este deosăbirea dintre învățământul viu și intuitiv și mecanismul mort al memorării de lucruri neînțelese de copii; este deosebirea dintre pedagogie și dresură..Într-adevăr, prin metoda veche a silabisărei, a memorărei mecanice de semne și cuvinte, inteligența copiilor nu eras cu mult mai bine tractată decât inteligența unui animal care se deprinde prin frică și silă la o mulțime de apucături automatice de care nu-și poate da seama....
Se vorbește despre faptul că acele cunoștințe , câștigate în mod mecanic, nu se lipesc de memorie, rămân urme slabe, iar omul matur nu se poate folosi niciodată de ele.
Mă întreb și întreb: sunt schimbări radicale în învățământul nostru, dacă este să ne referim la cât balast adună un om în 14/15 ani de școală?
Soluția propusă de revizor este schimbarea metodei: „ nu mai întâlnim pe învățătorul sever și țeapăn cu veriga în mână, ci un suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilărești și le disciplinează, nu le siluiește.
Prin Jocuri, copiii învață a iubi orânduiala..„învățătorul nu anticipează niciodată, el se servește de micul capital de cunoștințe din viața copilului pentru a-l face pe acesta să vie de sine la ceea ce nu știuse. Copilul se deprinde a distinge, a judeca, a-și da seama de ceea ce gândește.
C-un cuvânt, autorii cărții aplică în privirea spiritului omenesc aceeași metodă binecuvântată pe care naturaliștii o recomandă pentru corp.
Niciun om nu se întărește citind un tratat de gimnastică, ci făcând exerciții, niciun om nu se-nvață a judeca citind judecăți scrise gata de alții, ci judecând singur și dându-și singur sama de natura lucrurilor.
Oricât de modestă în aparență ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucția reglementară; ea a rupt-o cu dogmatismul; izvorul metodei propuse este însăși natura inteligenței, procesul ei de dezvoltare.,
Mihai Eminescu, Opere, III.Publicistică.Corespondență. Fragmentariu, , pg.740/741.//
Unde se află școala noastră românească după aproape un secol și jumătate de la apariția Povățuitoriului?
