”Tot așa-i dacă se comandă mașinistului

să facă icoane și zugravului  să facă mașine.„

Cine voiește  să învețe mult trebuie să învețe multe!

Mihai Eminescu,
„Publicistică, Instrucție și educație”, pagina 1041//
Cel puțin  de două ori pe an, mă aplec cu  tot sufletul între paginile a trei cărți, pe care le iubesc pentru tot ce sunt; în ele se adună,  după mintea și simțirea mea,  ceea ce avem  noi mai bun și mai frumos:EMINESCU.

Trei cărți realizate de Academia Română, 3525 de pagini adevărate, frumoase, fine, lucioase, parcă  vii, cu suflet, cu glas!

Recitesc poezii învățate pe la  zece/unsprezece ani, altele descoperite în timp, buchisite la seminare, răscitite, mereu  noi,  alt adevăr, inima are legile ei, mintea le cerne, profundă, senină,  încărcată  în alte noi sensuri, semănând  cu umbre de nori și de valuri, culori și mesaje.

Nedeslușită încă, plină de cuget, mereu nouă, Poezie!

Greșim  dacă, din comoditate sau din ce știe ce alte metehne, când spunem Eminescu, ne oprim doar la poezie și, rareori la proză. Eminescu înseamnă mult mai mult!

Tocmai am citit pe pagina de fb a prietenei mele, jurnalista Cati   un articol despre un subiect cu ferestre mereu larg deschise, un subiect despre școală.

Am dat fuga la  însemnările revizorului școlar, Eminescu, eminent jurnalist.

În al treilea volum  de Opere, la capitolul ”Educație și învățământ„ sunt două excelente articole, pe care ar trebui să le citească toți acei care   spun că  slujesc ȘCOALA. 

„Instrucție și educație”

”Dascăli  buni și dascăli  răi”.

Am ales  câte un  fragment din fiecare:

”De mult aud lăudându-se inteligența estraordinară a românului, deși poate nimic  nu-i mai  neadevărat  decât această laudă. Căci  pe ce se bazează o asemenea supoziție? 

Un popor, căruia   ăi este silă de orice muncă științifică, a cărui prisos de inteligență se consumă în  lucrarea   cea mai ușoară a minții omenești, în suduituri sau ridicate în cer a guvernanților săi, nu poate fi numit un popor inteligent,

Ceea ce au produs însă  această iluzie sunt două lucruri:

1. Lipsa de  naivitate în copii, cari sunt  în genere prematuri prin lucrurile ce le-au văzut  în casele părintești și cari nu se potrivesc cu vârsta lor în clasele avute; în  clasele mai de jos,  sărăcia  părinților, hrana  și îmbrăcămintea rea,  iarna lipsa de căldură, care  trezește înainte  de vreme  în copil  instinctul  conservării și-i dă acel ochi  bătrânesc și serios pe care îl au animalele espuse a se hrăni singure înainte de vreme.( nevoia  învață minte pe om)

Pe câtă vreme creierul, organul  minții, nu este pe deplin crescut, această  creștere o împiedică prin întrebuințarea prea timpurie a lui, pe când îi mânz.
 Însă nevoia  părinților înhamă prea devreme atât puterea fizică cât și cea  intelectuală a copilului, încât iese din el  o închircitură,  o ființă bătrână înainte de vreme,  căreia  îi este   în urmă  lene  și a munci și a gândi.....
2.  Sistemul  instrucției noastre, neîntemeindu-se pe priceperea obiectelor   predate, ci pe memorarea de reguli   abstracte și de cuvinte, copilul nu are niciodată acel repaos al creierului, care  consistă tocmai în întrebuințarea sau  simultană, sau  consecutivă, pe rând a facultăților.../
Îl poți  contrazice??
Dascăli buni, dascăli răi”
”Ce am zice  despre un dascăl care, departe de a pune  pe elevii lui să cugete singuri și să rezolve probleme  de aritmetică, de geometrie, de fizică, de limbi latină ori greacă, ar veni și le-ar da  rezultatul gata   al operațiunilor matematice, traducerile gata din  latinește și grecește și ar face-o asta zilnic fără să observe sau fiindu-i cu totul indiferent dacă elevul învață ceva sau nimic„
Rău dascăl  am zice...„  
Răul trebuie scos din rădăcină, spunea   jurnalistul.
 (trecut-au anii... dar câți or să mai treacă?)

dor de dorul lui

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine..
Mihai Eminescu, Glossă

Ne amintim de el, fiecare cum simte, o dată, de două ori pe an, în seri geroase de ianuarie, ca aceea când căminarul Eminovici va mai fi adăugat un nume pe coperta  Bibliei casei lui , în diminețí cu  înflorit Cireșar printre frunze de tei , în poezia inimilor îndrăgostite, în fragmente răzlețe de ziar.
 Mereu cu drag!
Cum îl gândesc eu de ceva timp?  ca în Doina. Îl aud  în  Epigonii, îl suspin  ca în Floare albastră .
Cineva spunea că ar fi o impietate să  i se   cânte   versurile.
 Și totuși, cât de minunat sună  Atât de fragedă!!
Cum  vibrează Madrigalul în Sara pe deal!!
 
O să aleg un fragment de ziaristică, ceva  ce-l preocupa pe Mihai Eminescu,  revizorul școlar din 1876. 
 Au trecut 137 de ani.
 Iată ce-i scria tânărul revizor Ministrului Cultelor și Înstrucțiunii Publice din acea vreme, după ce făcuse o inspecție în  „școalele urbane din Vaslui, prilej cu care constatase deficiențe serioase în scris/cititul elevelor de la o școală de stat, spre deosebire de  situația bună întâlnită într-o școală particulară.
Problema? predarea mecanică, abundența  definițiilor, care   nu garantează nicidecum  cunoștința  concretă a regulelor limbei.
Ca urmare, el recomandă călduros broșura  Povățuituitoriu la citire prin scriere, carte care se referă la Abecedarul compus de Ion Creangă și de Ienăchescu, cel mai bun  abecedariu românesc, aprobat atât de comisia examinatoare cât și de onor Ministeriu.
Deosebirea între metoda propusă de această broșură în învățarea rutinarăși mecanică, precum se profesează ea în  genere în școlile noastre, este deosăbirea dintre învățământul  viu și intuitiv și mecanismul mort al memorării de lucruri neînțelese de copii;  este deosebirea dintre pedagogie și dresură..Într-adevăr, prin metoda veche a silabisărei, a memorărei  mecanice de semne și cuvinte, inteligența copiilor nu eras  cu  mult  mai bine tractată decât inteligența unui animal care se deprinde prin frică și silă la o mulțime de apucături automatice de care  nu-și poate da seama....
 
Se vorbește despre faptul că  acele cunoștințe , câștigate în mod mecanic, nu se lipesc de memorie, rămân urme slabe, iar omul matur nu se poate folosi niciodată de ele.

Mă întreb și întreb: sunt schimbări radicale în   învățământul nostru, dacă este să ne referim la cât balast adună un  om în  14/15 ani de școală?

Soluția  propusă de  revizor este schimbarea metodei: „ nu mai întâlnim pe  învățătorul sever și  țeapăn cu veriga în mână, ci un suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilărești și le disciplinează, nu le siluiește.
Prin Jocuri, copiii învață a  iubi orânduiala..„învățătorul nu anticipează niciodată, el se servește de micul capital de cunoștințe din viața copilului pentru a-l face pe acesta să vie de sine  la ceea ce nu știuse. Copilul se deprinde a distinge, a judeca, a-și da seama de ceea ce gândește.
 C-un cuvânt,  autorii cărții aplică în privirea spiritului omenesc aceeași metodă binecuvântată pe care naturaliștii o recomandă pentru corp.
Niciun om nu se întărește citind un tratat de gimnastică, ci făcând exerciții, niciun om nu  se-nvață a judeca citind  judecăți scrise  gata de alții, ci judecând singur și  dându-și singur sama de natura lucrurilor.
 Oricât de  modestă în aparență ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucția reglementară; ea a rupt-o cu dogmatismul; izvorul  metodei propuse este însăși natura inteligenței, procesul ei de dezvoltare.,
 Mihai Eminescu, Opere, III.Publicistică.Corespondență. Fragmentariu, , pg.740/741.//
 
Unde se află  școala noastră românească după  aproape un secol și jumătate de la apariția Povățuitoriului?

un dar de la Octav