„subtilități pornografice”

Duminică rece, tăioasă, anotimp incert.   
De ceva timp, fostul cinematograf  Modern   a primit numele actorului  argeșean Octavian Papaiani. 
Afiș mare Pozițía copilului, ce bine  că , în sfârșit, pot să văd  și eu  filmul care a primit Leul de aur. 
 Trec peste faptul că  a trebuit să alerg  pe la câteva  magazine deschise duminică- casierul nu are de unde să dea rest, intrăm, te poți așeza unde vrei, scaune noi, albastre,  două  domnișoare  ronțăie pufuleți, se stinge lumina, suntem  vreo douăzeci de spectatori.//
Am  emoții,  trebuie să fie un film  extraordinar, îmi zic așa pentru mine, m-am bucurat mult  când a fost premiat, am văzut-o pe doamna Luminița Gheorghiu în mai multe  emisiuni- o actriță sensibilă,  persoană   absolut  naturală, începe filmul,  poate n-am auzit eu  bine - un conflict virulent, împins până la trivială exacerbare  lexicală între o  arhitectă bogată,  mamă  posesiv- bolnăvicioasă  și  copilul ei,  deja, bărbat în toată firea.  
Țí-am spus  să mai faci un copil, vine răspunsul surorii pragmatice.
 Imaginile curg, camera  se mută repede-  o petrecere mondenă, doamna arhitect tocmai a împlinit treizeci de ani, dar pare de șaizeci, lume bună, elegantă,   mâncăruri fine, prezentări de personaje sus- puse,  sărbătorita este o pasionată dansatoare, vai, rău le stă doamnelor   în etate să se dezlănțuie, este clar-  ori dansezi  de una singură, pe întuneric, ori  te abții, zic așa pentru mine.
Povestea  pare ruptă din știrile de jurnal- un  stupid accident de circulație,  șoferul fiind  tocmai  fiul   bogatei și  foarte influentei doamne, o viață strivită brutal- un copil care a traversat printr-un loc nepermis.
De aici  curg și nu se mai opresc toate  relele unei lumi , căreia nu i se mai acordă nicio șansă de  reeducare : intervenții, șpagă,  corupție, slabe încercări din partea unor funcționari de a-și face  corect meseria,  conflicte, telefoane de jos în sus, bani mulți, mașini scumpe, dispreț  total pentru viața altuia,  eternul conflict mamă/iubită -tu nu ești o femeie frumoasă, nici eu nu sunt frumoasă,  pe fondul  dorinței bolnave a mamei  de a-și manipula   fiul-  bărbat speriat  chiar și de ideea de a deveni tată,  umilință,  duplicitate, falsificare de probe, trafic de influență, ostilitate, cinism, iubire  amenințată, păcăleli, despărțiri, relații mai puternice decât   realitatea însăși.

Nu mi-a plăcut filmul.
Poate că am avut prea mari așteptări- Leul de aur!
 Când auzi așa ceva, te gândești la  o realizare extraordinară, la  o temă subtilă, la niște valori ..
Ceva  mi-a produs un sentiment  imposibil de a fi definit -felul în care  filmul propune ruptura legăturii oedipiene/ freudiene, cum o fi vrând să fie, dintre mamă și fiu.
 Nu faptul  că el pleacă, sugerându-i   mamei că s-ar putea să se reîntoarcă sau nu. 
Nu asta mi-a  creat greață. 
Altceva-atitudinea lui față de  mamă, bună/rea, cu  multe greșeli nerecunoscute,  cu poticneli și  incapacitate de  a-i lăsa fiului   libertatea deciziilor.
  La  cei douăzeci și  șase de ani câți are, Barbu,un individ șters, fără pic de preocupare, un fricos, un indecis,  alege  să-și umilească propria mamă în modul cel mai abject cu putință. 
Oare pornografia, în cazul de față, cea lexicală,  să înlocuiască tensiunile,  trăirile interioare, zbuciumul?
Poate că eu, ca spectatoare, sunt de modă veche,  nu mă pot detașa de  prezent,  de mine însămi. 
  Am simțit dezgust total.
Oricare dintre cei implicați în realizarea filmului este fiul cuiva. Chiar nu pot spune mai mult.
Ce poate servi ca model în poziția copilului?nu-mi dau seama. Poate  doar dacă ar fi   să revăd filmul peste  ceva timp, cine știe..

Mesajul?
Nu, n-am descoperit niciun mesaj,  poate că  nu știu să mai citesc printre imagini.
O lume  urâtă,  prea urâțită ..

mi-a strâns mâna două minute.

 M-a emoţionat foarte tare. 

  Wong Kar Wai Netzer(președintele juriului) mi-a spus că filmul 'Poziţia copilului' este o capodoperă şi că este sincer când îmi spune asta.

Călin Peter Netzer, regizorul filmului.

Indiferent de circumstanțe,  atunci când aud una dintre sintagmele- un român, un grup de români, România..tresar.

 O spun cu toată sinceritatea.
  La sfârșitul săptămânii trecute, când în capitata Regatului Unit  se  vorbea în termeni  deloc măgulitori despre confuzia  etichetelor aplicate pe carnea expediată de la noi, discuțiile  au pierdut  din aciditate când toată Europa a  aflat  că  berlinezul premiu Ursul de aur  a  primit  cetățenie carpatină.
N-am prea avut atunci vreme să citesc presa, nici să urmăresc  primirea entuziastă a echipei de cineaști, creatori ai filmului Poziția copilului, regie Călin Peter Netzer,  scenariu Răzvan Rădulescu, producătoare Ada Solomon , actorii Luminiţa Gheorghiu şi Bogdan Dumitrache în  rolurile principale, de mamă şi fiu, cărora li s-au alăturat alte nume selecte- Nataşa Raab, Florin Zamfirescu, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Brănescu şi Vlad Ivanov.
Aseară, destul de târziu, am urmărit o emisiune a unei televiziuni de știri, care anunțase  pe toată durata zilei că va prezenta întâlnirea cu  actrițele Luminița Gheorghiu și Ilinca Goia-care n-a mai venit- în locul ei  aflându-se  decanul facultății de cinematografie, Adrian Titieni,partener  opozant de scenă al protagonistei.

Ceva mi s-a părut  nedrept-prioritare au fost, cu prelungiri, alte două emisiuni, semn că ea, cultura, cenușăreasa, de fiecare dată, poate să( mai) aștepte.
Luminița Gheorghiu- prezență deschisă, strălucitoare prin sinceritatea confesiunii, a modestiei pe care toți ar trebui s-o învățăm în fiecare clipă.
Ce am simțit când am primit Ursul de aur? mândria că sunt româncă, premiul este al  României, este al echipei- regizor, scenarist, știi cât de bine a fost scris textul? am simțit că mă pliez pe el, este al tuturor  colegilor  de platou, știi cât contează să simți căldura celor care te înconjoară? 
 Îl întrebam pe șoferul care mă ducea zilnic la filmări- Costel, ce faci tu când eu sunt pe platou?
 mă închin să iasă bine și să câștigăm!

 
Adrian Titieni- în film sunt  adversarul Luminiței, aici  sunt  cu tot sufletul alături de ea.

Ce am simțit,  ce spun ?
Ce frumos! 

  pentru excelenta muncă în echipă, premiul este al cinematografiei românești, banii pe care îi primești sunt  nesemnificativi.

Cinematografia este  ambasadorul itinerant al României, este un val frumos  de oameni capabili care, dintr-o revoltă, au realizat în ultimii ani câteva filme extraordinare!
Ce mai spun?

Ce păcat! 

cinematografia nu este respectată pe cât ar trebui să fie, drumul poate fi la fel de frumos precum ținta.
Ursul de aur este carpatin, asta contează!
Există o idee, a fost preluată de Ministerul Educației- să se introducă în școli ore de  film și de teatru, ca în Occident.

  Învățăm prea multe  lucruri, prea puține despre noi înșine..
Vizibil emoționat, moderatorul intervine cu o alegorie extinsă-știți cum  simt eu  succesul  echipei dumneavoastră?

ca și cum, într-o sală de operație, mare cât România,  se lucrează cu multe  aparate depășite de  tehnica  universală, și ea, România  operatorie,  ia premiu pentru cel mai bun chirurg!

Asta ați făcut pentru noi!//
Poziția copilului, un mare succes!

  O fi contat metonimia, o fi fost interesantă sinecdoca- România o țară de asistați, care strigă după mami și după tati, cum spunea cineva sau   o fi impresionat mitul oedipian cu universala lui poveste despre mama-victimă, rămasă singură, pentru că  își sufocă fiul cu o iubire fără limite?

 Legătura dintre mame și fii ține lumea, excesele mamelor fac parte din viață.
 Filmul  este și el un fel de pact  în interiorul omenescului.
Bucureștenii îl vor vedea de mărțișor.
România este țara europeană cu  cele mai puține ecrane-0,89 la suta de mii de locuitori ,în timp ce în  Bulgaria, raportul este 1,85,  iar în Slovacia de  4,57.
Filmul românesc de lung metraj- un copil nedorit, silit să muncească la negru, pentru a supraviețui, atrage  din nou admirația lumii!

Locul I între 18 filme.
Se vor umple de acum sălile de spectacole  cu  lume dornică să vadă filmele  cinematografiei noastre?