a fost, pe rând,

 artă care adună talazurile mării într-un pahar,  oglindă  care  face frumos tot ce este  deformat, chip al sufletului, creație ritmică a frumuseții în cuvinte, Eminescu o numea  trandafir ce crește în potir de aur, Grigore Vieru  o considera  secretul creierului  scăpat din gura  inimii.. un filozof  spunea că  este spunerea Ființei.

Că pune stăpânire pe suflet, că te inundă când te aștepți cel mai puțin  sau că  la temelia ei stă un talmeș-balmeș, un ghiveci, un soi  de supă primordială în care intră de-a valma  și imaginația și orgoliul, că e o adunătură generală, pentru că este viul  în a cărui textură  intră cele mai  felurite și contradictorii ingrediente,  cum  spune Monahul de la Rohia, 
 Poezia 
 este în toate.

 Cea mai limpede dintre definiții  mie mi se pare  cea pe care  a dat-o Salvadore Quasimodo poezia este  revelarea unui sentiment pe care  autorul îl crede  interior și personal, dar pe care  citirorul  îl recunoaște  ca fiind al său.

 Am citit mai multe poezii  astăzi.

 Aleg două, nu chiar la întâmplare.

Prima, Cei ce cară- autoare poloneza  Anna Kaminska, 12 aprilie 1920/10 mai 1986. 

A scris 15 cărți de versuri, 3 volume de comentarii biblice și multe traduceri din latină, ebraiacă, franceză  și din diverse limbi slave.

Așadar, 

Cei ce cară piane

La etajul zece

Dulapuri și coșciuge

Un bătrân  cu un vraf de scânduri șchioapătă  dincolo de zare

O femeie  cu un gheb  de urzici

O țăcănită care împinge un cărucior

Plin cu sticle de votcă

Ei toți vor fi ridicați

 Ca o pană de pescăruș ca o frunză uscată

Ca o coajă de ou o foaie de ziar

Fericiți cei ce cară

Că aceia vor fi ridicați.„//

 Ana Blandiana, Cine dintre noi 

Când pleci
Nu știu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu știu dacă nu mă caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacă nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioară
Știam cum arăți,
Erai
Nespus de înalt și de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mă sfârșesc,
Iți găseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umărul copilăresc.
Demult, îmi amintesc,
Eram doi,
țin minte cum ne țineam de mână...

Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut să rămână?
Singurul trup este al tău
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tăcând,
Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,
Mai pot să te distrug
Cu greu
În mine.//

Citești poezie, când?( șirul întrebărilor  este nesfârșit..)
 p.s.  nici nu știi ce pierzi, dacă nu-l asculți pe A. Rieu!!