alteori.....

vacanţă, de Mircea Ivănescu
dimineaţa, ea se scula foarte devreme,
să vadă cum răsare soarele. eu dormeam – și prin somn
o auzeam ridicându-se din pat, fumând, sau citind,
și întorcea atât de repede paginile încât eram sigur
că dormeam în fiecare dintre ele.
la început, îmi cerea să merg cu ea. pe urmă a renunţat.
se ducea singură, undeva în pădure – cu vreo carte,
sau doar aşa, singură, cu ochii închişi, stând
în soarele timpuriu. eu dormeam. mă duceam mai târziu
să o caut. câteodată îmi surâdea văzându-mă.
alteori rămânea serioasă.

frânturi de vacanță

( în Apuseni)
A trecut  aproape  o săptămână  de când  m-am întors, un fel de  plăcută  amorțeală m-a oprit să-mi  pun în ordine  starea și  gândurile…este așa, ca și cum aș vrea să țin, încă,  adunate clipele. 

 Fără de număr  nevăzute fire  pun laolaltă imagini dragi-  șopot de râu,  foșnet de brazi, albastre petice de cer,  coline și flori,  zumzet de copii trăind libertatea  vacanței, case  și drumuri, peșteri și cascade,  sunet și culori - uriașă harpă la care degetele  se pot întoarce oricând în palpitantă , neobosită căutare. De fiecare dată, alta.
Apusenii- miraj, fascinație, neoboseală, istorie,legende, frumusețe,   bogați și săraci, coclauri, comerț, optimism, cherestea, încercări.

Parcă mereu de la capăt.//

Noaptea de dinaintea  plecării a fost o  confuză devălmășie:  ascultam   mersul prelins al ploii pe luciul ferestrei,  un ochi pe ceas,  unul spre  geamantanul  obosit și el, săracul,  de atâtea schimbări.

Blândă și răcoroasă, dimineața  și-a ridicat alene  pleoapele albastre. Buimac, orașul își arată obrazul proaspăt  scăldat  de  răpăiala  prelungită până către zori.

Ce gust extraordinar are cafeaua sorbită cu mici  poticneli!

Drum lin,  circulație lejeră, autocarul rulează   cuminte,  fuge timpul.

Un prim popas.

 Tăcută, solemnă,  visătoare, mănăstirea Cozia ascultă șopotul  Oltului, amintindu-și  că” au trecut vremile acelea, vremi de fapte strălucite...”

Un gând pios,  o lumânare, un bănuț în fântâna  promițătoare de noroc și, la drum!

Copiii sunt veseli, se leagă repede prietenii, muzica este limbajul  cel mai aproape de suflet, rămân în spate sate și păduri, grădini și livezi,  deja  am intrat în Ardeal, localnicii  sunt neîntrecuți  gospodari.

fără nicio legătură

  cu ziua de ieri, nici cu altele..poate așa, pentru clipă. și pentru gândul meu.

În  marea și neobosita lui curgere, timpul își cântărește veșnicia. Trece ștergând urmele.
Din când în când clipește.
Sunt și amprente netrecătoare. //

Numai iarba știe gustul pământului..

A  țâșnit  în lume, când s-au revărsat zorile, căutând”Sensul iubirii”. Avea in suflet „Viziunea sentimentelor”; a cucerit, necondiționat ,„Dreptul la timp”, prin ”11 Elegii”, căutând , printre aștri, ”Obiecte cosmice”, el , ivitul pe „ Un pământ numit România”.
A iubit culorile curcubeului, dar a cules”Roșu vertical” și s-a intrebat despre tot și despre toate, descoperind legătura dintre"Ou și sferă”.
A cules stele și ,recunoscător, a înălțat „Laus Ptolomei”.
Din cremenea vorbelor strivite a ales „ Necuvintele”, dar, deopotrivă, iubea rostirea „În dulcele stil clasic”.
Trăia pentru oameni și a văzut” Belgrad 5 prieteni”. A cunoscut "Măreția frigului” și a oprit timpul , pentru o clipă, într-o"Epica Magna”. A simțit că sunt”Opere incomplete". De aceea, făcea”Noduri și semne”, într-o”Ordine a cuvintelor”.
Pentru a se purifica în apa limpede a izvoarelor, a îndurat”Spălarea cu pietre”, ascultând”Oase plângând”, vrăjit pentru totdeauna de „Leoaica tânăra, iubirea”, ca un „Amphion constructor” .

TRIST CÂNTEC DE DRAGOSTE, de Nichita Stănescu
"Numai viața mea /
va muri pentru mine-ntr-adevăr, cândva./
Numai iarba știe gustul pământului. /
Numai sângelui meu îi e dor într-adevăr de inima mea, /
când o părăsește. /
Aerul e-nalt,/
tu ești înaltă, /
tristețea mea e înaltă. /
Vine o vreme când mor caii. /
Vine o vreme când se învechesc mașinile. /
Vine o vreme când ploua rece /
 și toate femeile poartă chipul tău /și rochiile tale. /
Vine și o pasare /
mare /
albă." /


 

între dojană și laudă..

În mers leneș de pisică, dimineața ultimei zile  de cuptor și-a acoperit umerii pârjoliți de soare cu un zăbranic răcoros de norișori.
Ai zice că adulmecă!

Habar nu are guguștiucul  de este cald ori de stă să plouă, își strigă  neobosit numele. Pe jumătate.

Cafeaua are gust  de gânduri răzlețe.

 Citesc din cartea mea, dacă mi-aș fi  pus mintea cu ea, aș fi dat-o gata  noaptea trecută, îmi place s-o citesc pe îndelete.. 

există ființe care justifică lumea, care te ajută să trăiești, doar prin prezența lor.. 

Închid ochii, las deoparte cartea, gândul zboară, liber și  neoprit  este ...un loc pe care l-am văzut în urmă cu vreo  zece ani- Graz, orașul  austriac, misterios  amestec de  vechi, topit în argint filigranat, și modern îndrăzneț. Am urcat  vreo două sute șaizeci de trepte, puteam lua ascensorul, am refuzat, de acolo de sus, se vede  lumea în rotirea ei neobosită, tulburătoare panoramă! era prima oară când mă întâlneam cu o civilizație pe care o știam doar din cartea de istorie, undeva  s-a deschis o fereastră, muzica a învăluit piațeta, s-a dat ora exactă, două figurine  intră și ies din timpul lor, în pași de dans..basm și  prezent, ce lume frumoasă! copii și vârstnici, localnici și turiști se bucură laolaltă, da, timpul se măsoară la fel, sensul acelor ceasornicului este același,  mersul lumii este, acum , altul, cine știe..

Zice mai departe  eroul  cărții :voiam să-ți spun doar că țin la dumneata împreună cu defectele dumitale. Eu iubesc  sau am venerație pentru puține persoane.  Pentru tot restul, mi-e rușine  de indiferența mea. Dar cei pe care-i iubesc, nimic, nici eu însumi, mai cu seamă ei înșiși nu vor face  ca vreodată eu să încetez a-i mai iubi.

 Astea sunt lucruri pentru  care am avut nevoie de timp ca să le învăț; acuma , știu..

cât iubim?
cât de indiferenți suntem?

(  pluralul- ficțiune sau realitate?)
 ce muzică s-ar potrivi?  un vals? cu parfum de brândușă!

o să-mi dai dreptate!

Ai avut un somn zbuciumat?  
 Se face dimineață prea devreme?
Astenie de primăvară capricioasă?
 Am un leac!
Fă-ți  un pic de timp.
Te rog,  uită-te! 
N-o să-ți pară rău deloc!

a fost, pe rând,

 artă care adună talazurile mării într-un pahar,  oglindă  care  face frumos tot ce este  deformat, chip al sufletului, creație ritmică a frumuseții în cuvinte, Eminescu o numea  trandafir ce crește în potir de aur, Grigore Vieru  o considera  secretul creierului  scăpat din gura  inimii.. un filozof  spunea că  este spunerea Ființei.

Că pune stăpânire pe suflet, că te inundă când te aștepți cel mai puțin  sau că  la temelia ei stă un talmeș-balmeș, un ghiveci, un soi  de supă primordială în care intră de-a valma  și imaginația și orgoliul, că e o adunătură generală, pentru că este viul  în a cărui textură  intră cele mai  felurite și contradictorii ingrediente,  cum  spune Monahul de la Rohia, 
 Poezia 
 este în toate.

 Cea mai limpede dintre definiții  mie mi se pare  cea pe care  a dat-o Salvadore Quasimodo poezia este  revelarea unui sentiment pe care  autorul îl crede  interior și personal, dar pe care  citirorul  îl recunoaște  ca fiind al său.

 Am citit mai multe poezii  astăzi.

 Aleg două, nu chiar la întâmplare.

Prima, Cei ce cară- autoare poloneza  Anna Kaminska, 12 aprilie 1920/10 mai 1986. 

A scris 15 cărți de versuri, 3 volume de comentarii biblice și multe traduceri din latină, ebraiacă, franceză  și din diverse limbi slave.

Așadar, 

Cei ce cară piane

La etajul zece

Dulapuri și coșciuge

Un bătrân  cu un vraf de scânduri șchioapătă  dincolo de zare

O femeie  cu un gheb  de urzici

O țăcănită care împinge un cărucior

Plin cu sticle de votcă

Ei toți vor fi ridicați

 Ca o pană de pescăruș ca o frunză uscată

Ca o coajă de ou o foaie de ziar

Fericiți cei ce cară

Că aceia vor fi ridicați.„//

 Ana Blandiana, Cine dintre noi 

Când pleci
Nu știu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu știu dacă nu mă caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacă nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioară
Știam cum arăți,
Erai
Nespus de înalt și de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mă sfârșesc,
Iți găseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umărul copilăresc.
Demult, îmi amintesc,
Eram doi,
țin minte cum ne țineam de mână...

Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut să rămână?
Singurul trup este al tău
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tăcând,
Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,
Mai pot să te distrug
Cu greu
În mine.//

Citești poezie, când?( șirul întrebărilor  este nesfârșit..)
 p.s.  nici nu știi ce pierzi, dacă nu-l asculți pe A. Rieu!!

în mersul vremii

 Câte n-aș putea scrie.. mii de chestii, poate. 

Trei zile în locuri dragi, revederi după  ..nu, n-o să spun câți ani, pentru că nici mie nu-mi vine să cred, n-o să povestesc  mai nimic din câte am văzut/auzit/povestit/ reamintit, descâlcit/ înnodat.

 N-o să povestesc  despre  satele tapetate cu  metri de   poze  mari, zâmbitoare, votează nr.3,  nici despre gălețile  aninate de garduri- votați cu noi și nu veți regreta, nici despre  mașinile  de la ale căror geamuri larg deschise  zburau în toate părțile pliante roșii , verzi,  mici sau mari  -scăpați de căpușă prin vot! c-așa-i românul,( turat la maxim)..  nici despre   individul cu berea într-o mână  adresându-se  nevăzuților ascultători, ba nu- greșesc, îl asculta  o doamnă    de la  balconul blocului din față, anterior , am muncit,  spune omul, descărcându-și năduful,  ce-i pasă lumii de el?  da,  există (încă) cetățeni turmentați.., se apropie   alegerile , există bogați și săraci,  granița   pare fragilă..     

Poate despre   plugarul cu tricou și  bermude, arând  peticuțul lui de pământ, ar trebui să povestec.   

Sau despre  strălucirea dimineților verzi, presărate cu  buze  moi de maci  străfulgerați   de lama coasei   croind  poteci  lungi  prin fânul  cu parfum de verde  crud..   

N-o să povestesc, pentru că  doar câteva cuvinte  îmi vin în minte  din toate cele trei zile.

G este verișoara mea. 

I-am văzut casa-  uriașă!  Să nu crezi că exagerez,  fiecare  băiat, câte un nivel, cel mic și-a serbat majoratul, 30 de invitați,  n-au spart nimic, toate sunt la  locul lor,   n-o să zică nimic  bărbatul  când s-o întoarce din  cursă.  face  Italia..//

- G, când ești tu fericită?

- Când dorm, năniță..  nănița sunt eu.//
mi-ar plăcea să  vorbim despre asta..

într-o zi cu mulți copii

   În graba ei de fată mereu pusă pe fugă, somnoroasă,  dimineața   a uitat să-și clătească, în palme de rouă, sprâncenele verzi.Pare îmbufnată.

Brusc, se răzgândește!
Raze lungi de soare călduț  alungă perdeaua de nori, înseninându-i fruntea înaltă.//

Copiii nu mai au răbdare, se înghesuie în cele trei autocare, aliniate frumos în fața școlii.

Se circulă bine, panglica albastră a drumului  lasă în urmă orașul zgomotos, alunecând cuminte printre satele argeșene, ce se țin de mână. Salcâmi nebuni de fericire, perdele de trandafiri, stoluri de margarete colorează verdele  curat de prin grădini.
Vara a pus stăpânire pe câmpuri și livezi!

Ocolim  municipiul vecinilor noștri,  vâlcenii,  și ne îndreptăm către Ocnele Mari.

Străjuită de culmi deluroase blânde, mai verzi acum ca  niciodată, localitatea, așezată  de-a lungul văii Pârâului Sărat, atestată  printr-un document semnat de Mircea cel Bătrân și prin alte hrisoave pecetluite de alți domnitori, este cea mai mare salină din țară,  sursă veche  de venituri pentru locuitorii din sud- vestul țării, din cele mai vechi timpuri, grație exploatării sării..//

Mâna , mintea, imaginația, talentul și inventivitatea  omului au  creat, la 225 metri sub  nivelul mării, pe o suprafață de 10000m.p, departe de agitația modernă, un loc unde poți medita asupra dimensiunii nevăzute a existenței .

A dăltuit în  sare  un loc de o neasemuită  poezie sălbatică!

Ce enormă dăruire, cât sacrificiu, câte vieți secerate, îmi închipui..

Fotografiile mele sunt câteva palide încercări de a prinde clipa ..

Du-te și vezi locul, ia-ți și copiii, nepoții și cunoscuții! N-o să-ți pară rău!
De acolo, din măruntaiele pământului, viața are alte repere!

Sigur, omul , tot el,  s-a gândit că n-ar trebui să te rupă total de civilizație, așa că  a amenajat spații de joacă pentru copii,  mese de tenis pentru toate vârstele, chiar un loc pentru desene animate, un restaurant, farmacie, un magazin de suveniruri.

Și, ca să nu uiți că binele nu există singur, a păstrat simbolul uneia dintre cele mai groaznice închisori subterane. 

 Pentru a te regăsi , a înălțat o bisericuță.…

Un microbuz  te aduce la suprafață- lumea își reia mersul.//

 Popas la grădina zoologică din Râmnicu- Vâlcea, redeschisă chiar de Ziua copilului.

Potrivit datelor de pe internet, s-ar fi făcut investiții de peste 1,6 milioane de euro. Simpaticele animale de prin cuști   nu dădeau semne că le-ar fi interesat cifrele...//

La întoarcere către casă, pe la jumătatea distanței- Vâlcea-Pitești, în blândețea apusului de soare, ocolim un drum bun către mănăstirea  de călugări, Cotmeana.

Atestată  de către Mircea cel Bătrân,  care o reconstituie, cu hramul Buna Vestire, zidirea  fusese înălțată în vremea  domnului Radu I Dan. Următoarea  restaurare îi aparține domnului Constantin Brâncoveanu.( 1688-1714).

Abia în secolul XX se realizează lucrări ample de identificare a formelor originale.

De pe  zidurile exterioare, o armată de draci cu limbi de șerpi îți cutremură liniștea, amintindu-ți că Satana este mult prea puternic.

Un stareț cam zgârcit la vorbă se plimbă printre copii, cam prea atent  parcă la valoarea banilor trecuți în acatistele strecurate într-o urnă din apropierea ușii. 

A refuzat tacit dialogul cu noi..abia acasă, de pe internet aveam să aflu detalii despre această  bijuterie  ortodoxă, veche de aproape șapte secole, al cărei clopot este cel mai vechi din Țara Românească , dăruit la 1385 de către un jupân Dragomir. //

Nu puteam încheia ziua fără joacă. Lângă școala sătească , pe o pajiște curată, copiii și-au descătușat energia, au mai făcut, cum era de așteptat, ghidușii. Cât despre hârtii , cutii și alte mărunțișuri, avertizați sensibil, le-au  cules într-o pungă mare, pentru că nu exista niciun coș prin apropiere. //

Cu pleoape grele de somn, orașul anunța  tăcut că ar mai  fi ceva timp până la vacanță.
p.s. ieri  ai fost un pic  copil?

peisaj matinal

Trenul staționează câteva minute.
De la fereastra vagonului,  privirea alunecă, nestingherită, încoace și încolo..

Trezită cu noaptea în cap, bătrâna gară ridică pleoape grele de pe ochii obosiți.Își sprijină ușa într-un toiag strâmb.
  Peronul tocit poartă urmele  grăbite ale  călătorilor -șervețele, bidoane strivite, coji de semințe.Mătura  a uitat să-și facă meseria.

Sălcii golașe în șir.Nu sunt triste.Au renunțat doar  să mai trimită energie spre crengi.

Obosite, frunzele  s-au așternut cuminți în strat gros.Ți n de cald celor câțiva maidanezi hămesiți de foame..

Câteva figuri obosite așteaptă pe băncile cojite.. Nu-și vorbesc, se uită care încotro.

Vin în fugă.

Ginși strânși pe pulpele pline, tricouri  sclipitoare, decoltate  adânc, înfruntă frigul toamnei.Se mulează pe trupuri  vânjoase, ca de bărbat..Geci  negre de piele, scurte,  cizme înalte.

Fumează din greu.

Trenul pufăie.Pornește.

Cele două femei aruncă, la comandă, parcă,  țigările aprinse, consumate pe jumătate. Bruneta o zvârle   pe amica ei   pe scară, se prinde și ea , din mers.

Da. Și femeile pot inspira teamă.