animalele nu râd,

ele înțeleg  gravitatea vieții.Valeriu Butulescu

 Dimineață   frumoasă de toamnă. Înainte de pauza mare, învățătoarea mea, doamna Ana T,  m-a trimis la cooperativă să-I cumpăr câțiva covrigi.  Cinci la un leu. Puteam s-o refuz? eram în clasa a III-a.

Am ținut-o tot într-o fugă.

La întoarcere, dintr-o curte, a țâșnit  un câine, s-a repezit  către mine, am continuat să alerg, n-am țipat.

Mi-a rupt șorțuletul uniformei, am rămas de atunci  cu o nevindecată frică  de  câini. //

 De cum  deschideam poarta căsuței de la țară, îi auzeam lătratul răgușit, fioros. Sunt vreo șaptesprezece ani.

Nu l-am văzut niciodată.

 Și anii au trecut.//

 Ieri, doar el știe cum,  și-a făcut loc printre uluci, agale, mai mult târâș, decât  în mers , aplecând    iarba uscată.

Îl vezi cât este de frumos, cu gulerul lui  alb, bogat și curat !

  Din ochii mari i se preling două boabe  mari de tristețe.

 Stăpânii îi spun Firicel.

De la ei am aflat că Firicel a împlinit douăzeci și doi de ani. Te minunezi, așa-i?nici mie nu  mi-a venit să cred.

 Într-o noapte,  a urlat disperat, nu s-a oprit nici dimineața, i-au dat mâncare și apă,  au adus și medicul. 

Zadarnic.

 I-au scos lanțul.

Nu s-a bucurat, n-a sărit.

Poate  că nici nu putea.

A plecat încet pe poteca  dintre porumburi. Fără să se uite înapoi.

Răsărise luna, clipoceau vesele, în șirag, stelele, se auzeau și broaștele în lacul din apropiere, când s-a întors spășit.. Cuminte, ca un copil.

N-a mai primit lanțul.

 Nici ei n-au insistat.

Este liber.

Nu  scoate niciun sunet, merge agale..

De ce o fi zis cine a  zis  suflet de câine?

viațá toată o pândă?

Cineva apropiat era elev internist, când tânărul, pe atunci absolvent  de Școală Normală , fiindcă nu găsise post de învățător, era pedagog într-un liceu de meserii. Mai mare doar cu câțiva ani decât elevii pe care îi avea în grijă.

Într-o noapte, pentru că, toată ziua,  nu descoperise cine a furat o lanternă, ne-au trezit urletele  câtorva colegi din capătul  opus al dormitorului. Puțin după miezul nopții, le aprinsese hârtii între degetele picioarelor.

Nu-ți vine să crezi, recunoaște.//

 După mulți ani, am ajuns colegi de cancelarie. Vreo câțiva elevi din clasa a căror dirigintă eram mi-au povestit , pe jumătate  zâmbind, pe jumătate  îngroziți, că domnul profesor înțepase o monedă cu un fir de naylon și o lăsase pe un banc  în atelier.

Copilul era tentat să ia moneda. Aflat nu prea departe, adultul trăgea firul.
 Urma pedeapsa celui  prins în flagrant.//

Într-o școală mare , de cartier, există și copii cu porniri rele, copii tentați să fure. 
Nu este simplu să-i descoperi, mult mai greu este să-i aduci pe calea cea bună. 
Pedeapsa nu lecuiește totdeauna.//

 Într-o pauză, în cancelarie, toată lumea asculta înlemnită.

Domnului profesor  i  se furase  bicicleta, rezemată de zidul  magazinului, în care intrase să-și cumpere o galerie pentru perdele.
L-a văzut pe făptaș prin fereastră.Urmărirea a fost ca în filme. Furia a fost de nestăvilit. Potop de  lovituri cu galeria metalică. Prăvălit,  tânărul hoț a fost salvat de  lumea  adunată ca la urs.

Niciunul dintre cei peste treizeci de profesori  care au ascultat întâmplarea n-a scos niciun cuvânt.//

 Și alți ani au trecut.

Pensionar sărac,  fără dinți, fără voce, este un schelet.
În locul cuvintelor, scoate niște  scheunături nedeslușite, de urs, de câine..lacrimi grele îi spală obrajii murdari.

Când devine omul fiară?