ele înțeleg gravitatea vieții.Valeriu Butulescu
Dimineață frumoasă de toamnă. Înainte de pauza mare, învățătoarea
mea, doamna Ana T, m-a trimis la
cooperativă să-I cumpăr câțiva covrigi.
Cinci la un leu. Puteam s-o refuz? eram în
clasa a III-a.
Am ținut-o
tot într-o fugă.
La
întoarcere, dintr-o curte, a țâșnit un câine,
s-a repezit către mine, am continuat să
alerg, n-am țipat.
Mi-a rupt
șorțuletul uniformei, am rămas de atunci cu o nevindecată frică de câini. //
De cum deschideam poarta căsuței de la țară, îi
auzeam lătratul răgușit, fioros. Sunt vreo șaptesprezece ani.
Nu l-am
văzut niciodată.
Ieri, doar el știe cum, și-a făcut loc printre uluci, agale, mai mult
târâș, decât în mers , aplecând iarba uscată.
Îl vezi cât
este de frumos, cu gulerul lui alb,
bogat și curat !
Din ochii mari i se preling două boabe mari de tristețe.
Stăpânii îi spun Firicel.
De la ei am
aflat că Firicel a împlinit douăzeci și doi de ani. Te minunezi, așa-i?nici mie
nu mi-a venit să cred.
Într-o noapte, a urlat disperat, nu s-a oprit nici dimineața,
i-au dat mâncare și apă, au adus și medicul.
Zadarnic.
I-au scos lanțul.
Nu s-a
bucurat, n-a sărit.
Poate că nici nu putea.
A plecat
încet pe poteca dintre porumburi. Fără
să se uite înapoi.
Răsărise luna, clipoceau vesele, în șirag, stelele, se auzeau și broaștele în lacul din apropiere, când s-a întors
spășit.. Cuminte, ca un copil.
N-a mai
primit lanțul.
Nici ei n-au insistat.
Este liber.
Nu scoate niciun sunet, merge agale..
De ce o fi
zis cine a zis suflet de câine?
Pâlpâiri sfioase, joc indecis în verdele crud al amiezii!
Splendoare, curaj, veșnicie de-o clipă, firicel firav într-o lume care aleargă...
