prin ploaie, pământul sărută cerul prin flori.
Îți scaldă sufletul și ochii, de cum dă colțul ierbii. Cineva le risipește generos peste tot, la margine de drum, prin lanuri, zăvoaie, păduri.
Unele cresc și pe stânci, înving arșița, ploile și vântul.
Eternă seducție a vieții, umbreluțe pentru cele mai frumoase culori și parfumuri!
Vorbesc în graiul lor fără cuvinte.
Își adună filozofia vieții întrecându-se în arome și mii de nuanțe. Pâlpâiri în stropi de gânduri.
Miracole ascunse printre petale împrumutate din brâul curcubeului!
De câțiva ani buni, în balconul casei mele s-au adunat tot felul de flori, fiecare cu povestea ei.
Toamna trecută, cineva mi-a dăruit o rămurică, ceva ca un gândăcel cu țepi.
A tot crescut gândăcelul, țepii s-au înmulțit, căutând lumina.
Deunăzi, unul s-a adunat în cinci petale de catifea maronie, pufoasă, stropită în zeci de bumbișori aurii.
Nu mă mai săturam privindu-i!
Într-o dimineață, steluța și-a închis toate pleoapele.
Discret, petalele s-au topit. Presărată cu sute de puncte, ca și cum voia să imite răsăritul, și-a adunat petalele, precum o palmă, degetele.
Rând pe rând, ele și-au topit candoarea.
N-a mai rămas nimic din puritatea și farmecul de ieri...
Suntem asemenea florilor?
Sau ele adună în parfum și culori imaginea efemeră a vieții?
.
