prin ploaie, pământul sărută cerul prin flori.
Unele cresc și pe stânci, înving arșița, ploile și vântul.
Eternă seducție a vieții, umbreluțe pentru cele mai frumoase culori și parfumuri!
Vorbesc în graiul lor fără cuvinte.
Își adună filozofia vieții întrecându-se în arome și mii de nuanțe. Pâlpâiri în stropi de gânduri.
Miracole ascunse printre petale împrumutate din brâul curcubeului!
De câțiva ani buni, în balconul casei mele s-au adunat tot felul de flori, fiecare cu povestea ei.
Toamna trecută, cineva mi-a dăruit o rămurică, ceva ca un gândăcel cu țepi.
A tot crescut gândăcelul, țepii s-au înmulțit, căutând lumina.
Deunăzi, unul s-a adunat în cinci petale de catifea maronie, pufoasă, stropită în zeci de bumbișori aurii.
Nu mă mai săturam privindu-i!
Într-o dimineață, steluța și-a închis toate pleoapele.
Discret, petalele s-au topit. Presărată cu sute de puncte, ca și cum voia să imite răsăritul, și-a adunat petalele, precum o palmă, degetele.
Rând pe rând, ele și-au topit candoarea.
N-a mai rămas nimic din puritatea și farmecul de ieri...
Suntem asemenea florilor?
Sau ele adună în parfum și culori imaginea efemeră a vieții?
.