Nu despre complexe feminine vreau să vorbim, nici despre teoria fiului răpit, în concepția psihanalistă.
Nu pentru că ar fi teme mult prea dificile.
Nu cred în valabilitatea teoriilor, conform cărora toate femeile , devenite soacre, sunt scorpii.
Nici că toate domnișoarele , care, în fața ofițerului stării civile, spun da-unele , pentru că asta au dorit, altele, printr-o întâmplare-ar fi niște ființe angelice, bune de pus la rană.
Am urmărit, fără să fi conșientizat atunci că asta fac, relația mamei cu soacrele ei-mama naturală a tatei și mama lui adoptivă.
Am fost, destui ani, noră.
Și sunt , de nu prea puțină vreme, soacră.
Nu despre experiența mea vreau să povestesc, pentru că aș fi subiectivă, așa cum este oricine, când vine vorba despre experiența proprie.//
La prima oră a dimineții, Gara de Nord mișuna de țigănuși și de fețe obosite.
Mi-am ocupat, temătoare, locul.
Atunci i-am zărit privirea tristă, de sub borurile pălăriei negre de catifea. N-o mai văzusem de vreo trei ani. Sigur, mi-am zic în gând, nu mă înșală vederea.
Palmele obosite nu puteau ascunde îndeajuns pâlcurile sângerii, care îi cotropeau fața, altădată îngrijită, limpede.//
Am lucrat în aceeași școală mulți ani, în schimburi diferite, am primit multe promoții de la ea-copii bine pregătiți, deschiși, pasionați de lectură, dezinvolți. Fiul ei mi-a fost elev în clasa a VII-a, mai târziu i-am pregătit o nepoată pentru admitere.//
În câteva clipe mi-au trecut prin minte o mulțime de întâmplări- înainte de 89, amândouă cumpăram pe sub mână pantofi guban, de la același magazin. Vânzătoarea ne cunoștea- fiica ei fusese eleva noastră - ne da pantofii să-i probăm afară,într- un părculeț..făceam glume , era caraghioasă situația.. //
Vecinul meu a acceptat schimbul de locuri.//
Cu doi ani în urmă, de bunăvoie și nesilită de nimeni, în urma unei discuții cu unicul ei fiu, a vândut apartamentul confort I, cu trei camere, pentru a construi o vilă, undeva, pe lângă oraș.
N- a fost deloc ușor, o vreme au stat cu chirie, dar știau că vor avea o casă, o grădină, flori și multă verdeață.
Pe la școală se știa cât de greu i-a fost doamnei în acea vreme să-i găsească loc de muncă fiului , absolvent al unei facultăți particulare.
Mama n-a cedat, a bătut pe la multe uși, i se recomanda să aștepte că va fi sunată, revenea, insista, plângea.
S-a umilit, a fost respinsă, n-a cedat.
Au învins! el, pentru că a muncit, ea, pentru că era mamă.
Acum, el este cineva!
Între timp, tânărul s-a căsătorit.
Între cele două femei- soacră și noră- în scurt timp, conflictul a atins cote paroxistice.
Doar ele știu adevărul..care adevăr?
Când n-a mai putut suporta, a cedat.
S-a retras într-un sat de câmpie, prea cald vara, mult prea friguros iarna, alături de părinții ei, bolnavi,țintuiți la pat , ambii, peste optzeci de ani.
Noroi, ger, cenușă, teamă, lacrimi fără șir..Și lupusul care o torturează.
A stat în spital zece zile, fiul a sunat o singură dată.//
Am vorbit cu ea aseară.
Ar vrea să nu plângă. Nu poate.
Ar vrea să spere. Nu știe în ce.
Ar vrea creadă. În cine?
