asemuind-o-n mintea mea

duminicii preasfinte..

La optsprezece/nouăsprezece visezi  să ai o nuntă ca în povești. 

Învețí  din mers lecția cuplului. 

Să  fii cea mai  formidabilă mamă devine teza ta cu exerciții dificile, clipă de clipă, cu lucrări  neanunțate, cu teze fără  semestre.

  Unele femei  reușesc, nu înseamnă că toate  se străduiesc,  să fie  nurori atrăgătoare. 

 Brusc, fără să fi avut timp să înțelegi  cum  și pe unde au fugit anii,  te trezești bunică.Bunica, de asta se numește ea buni, trebuie să fie  bună, caldă,  să aibă mereu un dar în poșetă..

Mama mare  sună prea bătrânește..este prea demodată, nu-i așa?

 Bunica! 
Doar Șt. O Iosif o simțea  în toată splendoarea duioșiei  sale! 

 Doamne, ce frumusețe ! 
Căta la noi așa de  blând, senină și tăcută..
   Ai avut vreme să te pregătești cum scrie la carte? 

Care să  fie secretul  bunicii contemporane?  Tot blândă și înțélegătoare? 
Poate-mi dai un sfat-
cum să le împaci pe toate, dacă    meseria ta   are mare legătură cu primul examen  adevărat al  celui mai mare dintre nepoți?

cu ce măsori,

 ți se va măsura. 
 Într-o  fereastră, un sac de plastic, spart în două locuri.
Petice verzi băltesc în prispa cojită. Peste curtea năpădită de ciulini, risipiți printre  tufe de mușețel sălbatic,  doar vântul își mai plimbă pașii răzleți. //

-Auzi, dumneata, cu vreo  zece ani în urmă , era ăl mai tare din sat, da bani cu camătă, o zi întârziată te costa, mai bine veneai tu de bunăvoie, decât să-ți bată el în ușă..//

Mirică a plecat de la ai săi. 
Nevasta , mai mai,  să se păruiască într-o sâmbătă dimineața cu a   bătrână. Adunau zarzăre, niciuna nu mai știe din ce s-au luat.

- Om cu minte multă, tata mi- a zis băiete, până aici, du-te tu la casa ta,  că așa am făcut și eu, așa au făcut toți din neamu nostru.

Și m-am dus.
Moștenisem de la sora lui mai mare o palmă de pământ și  casa,  două camere. A mers  treaba ce-a mers, dar în toamnă , când au început ploile nu mai era de trai. //

S-a dus la  dom Motroi. 
I -a  spus păsul,  el vorbea, el auzea.  Motroi  își făcea de lucru pe verandă casei lui cu geamuri înalte.
I-a dat împrumutul, cu hârtie scrisă și doi martori..

Într-un an, Mirică și nevasta  au  plătit dobânda și o  parte din împrumut. S-au strâns de la multe, dar n-a fost chiar rău.

Când s-a întors dintr-o excursie la ruși,  o cumnata  le-a adus un ceas  frumos de perete, un cuc striga ora.

Mirică  nu s-a îndurat să-l pună în perete. l-a dus lu domnu Motroi, poate mai închide un ochi până-n primăvară.

Într-o zi, când a venit cu banii într-un petic de ziar, ușa pe unde scotea cucul ciocul  nu s-a mai deschis.

- Dom Motroi, ce-are , bre, cucul din ceas, gata,  a și obosit?

- Băi Mirică, ține minte de la mine, averea se face greu, băiete..de ce să-l las să cânte ca nebunu, se strică, și așa știu cât e ora, trece autobuzu, vine poștașu, deschide la magazin. 
De ce să stric ceasu?

Mirică a pus ban pe ban, a scăpat de datorie. Și-a cumpărat și mașină, o dacie mai veche, da merge.. 
- Mă duci până la Bunești, Mirică? iau niște prune de la coana Veta, soacra lu vecinu, i-am dat niște bani acu  trei ani, când  și-a dus mama  la doctor.
-Bine , dom Motroi, da știi, mașina merge cu benzină.
-Cum Dumnezeului să nu știu, mă? Coana Veta mi-e  datoare, îți  dau banii, când ajungem. 
  Ajung la Bunești,  încarcă ei prunele în câțiva  saci,  Mirică aduce vorba de benzină. Coana Veta se face foc.
-Hodorog bătrân, după ce că-mi iei prunele din curte, mai vrei și bani de benzină? Afară din curtea mea!
-Lasă, Mirică, că plătesc eu, se tânguie dom Motroi. 
Înțelegător, Mirică tace. Nu este felul lui să bată omul la cap. Ajung acasă, răstoarnă prunele într-un lin, Mirică scoate o țigară. 
Își ține capul în mâini.
-Dom Motroi, dă-mi , domle,  o sticlă d-un kil. 
Se duce la motor, face el ce face și umple sticla cu benzină.
-Ce faci,  omule?
-Mă hoțule, vezi tu sticla asta? O răstorn cât ai zice pește peste prune, și nici una, nici două, se repede către magazie..

 Scărpinându-și chelia  roșie de mânie,  Motroi scoate  din buzunar o hârtie mototolită și  o pune în palma  bătucită a șoferului.//

Într-o dimineață, cineva i-a bătut în fereastră.

Voia un împrumut.

 Motroi n-a răspuns. N-a mai răspuns niciodată.

Nu l-a plâns nimeni, că n-avea cine.//
p.s. l-ai văzut vreodată?

de ce?

Nu despre   complexe feminine vreau să vorbim, nici despre teoria fiului răpit, în concepția psihanalistă.  

 Nu pentru că ar fi  teme mult prea dificile.

Nu cred  în valabilitatea teoriilor,  conform cărora toate femeile , devenite soacre, sunt scorpii.
Nici că toate  domnișoarele , care, în fața ofițerului stării civile, spun da-unele , pentru că asta au dorit, altele, printr-o întâmplare-ar  fi niște ființe angelice, bune de pus la rană.

Am urmărit, fără să fi conșientizat atunci că asta fac, relația mamei cu soacrele ei-mama naturală a tatei și mama lui  adoptivă.

Am fost,  destui ani, noră.

Și sunt , de  nu prea puțină vreme, soacră.

Nu despre experiența mea vreau să povestesc, pentru că aș fi subiectivă, așa cum este oricine, când vine vorba despre experiența proprie.//

La prima oră a dimineții, Gara de Nord mișuna de țigănuși și de fețe obosite.

Mi-am ocupat, temătoare, locul.

Atunci  i-am zărit  privirea tristă, de sub  borurile pălăriei negre de catifea. N-o mai văzusem de vreo trei ani. Sigur, mi-am zic în gând, nu mă înșală vederea.
Palmele obosite nu puteau ascunde îndeajuns  pâlcurile  sângerii, care  îi cotropeau fața, altădată îngrijită,  limpede.//

Am lucrat în aceeași școală  mulți ani, în schimburi diferite, am primit  multe promoții de la ea-copii bine pregătiți, deschiși, pasionați de lectură, dezinvolți.  Fiul ei  mi-a fost elev în clasa a VII-a, mai târziu i-am pregătit o nepoată pentru admitere.//

În câteva clipe mi-au trecut prin minte o mulțime de întâmplări- înainte de 89, amândouă cumpăram   pe sub mână pantofi guban, de la același magazin. Vânzătoarea ne cunoștea- fiica ei fusese eleva  noastră -   ne da pantofii să-i probăm afară,într- un părculeț..făceam glume , era  caraghioasă situația.. //

Vecinul meu a acceptat schimbul de locuri.//

Cu doi ani în urmă,  de bunăvoie și nesilită de nimeni, în urma unei discuții cu  unicul ei fiu, a vândut apartamentul confort I, cu trei camere, pentru a construi o vilă, undeva, pe lângă oraș.
N- a fost deloc ușor, o vreme au stat cu chirie, dar știau că vor avea o casă, o grădină, flori și multă verdeață.

Pe la școală se știa cât de greu i-a fost doamnei în acea vreme să-i găsească loc de muncă fiului , absolvent al unei  facultăți particulare.

Mama n-a cedat, a bătut pe la multe uși,  i se recomanda  să aștepte că va fi sunată, revenea, insista, plângea.

S-a umilit, a fost respinsă, n-a cedat.

Au învins! el, pentru că   a muncit, ea,  pentru că era mamă.

Acum, el este cineva!

Între timp, tânărul s-a căsătorit.

Între cele două femei- soacră și noră- în scurt timp, conflictul a atins cote paroxistice.

Doar ele știu adevărul..care adevăr?

Când n-a mai putut  suporta, a cedat.

S-a retras într-un sat de câmpie, prea cald vara, mult prea friguros iarna, alături de părinții ei, bolnavi,țintuiți la pat , ambii, peste optzeci de ani.

Noroi, ger, cenușă, teamă, lacrimi fără șir..Și lupusul  care o torturează.

A stat în spital zece zile, fiul a sunat o singură dată.//

Am vorbit cu ea aseară.

Ar vrea  să nu plângă. Nu poate.

Ar vrea  să spere. Nu știe în  ce.

Ar vrea  creadă. În cine?