luni, 20 decembrie 2010

de ce?

Nu despre   complexe feminine vreau să vorbim, nici despre teoria fiului răpit, în concepția psihanalistă.  
 Nu pentru că ar fi  teme mult prea dificile.
Nu cred  în valabilitatea teoriilor,  conform cărora toate femeile , devenite soacre, sunt scorpii.
Nici că toate  domnișoarele , care, în fața ofițerului stării civile, spun da-unele , pentru că asta au dorit, altele, printr-o întâmplare-ar  fi niște ființe angelice, bune de pus la rană.

Am urmărit, fără să fi conșientizat atunci că asta fac, relația mamei cu soacrele ei-mama naturală a tatei și mama lui  adoptivă.
Am fost,  destui ani, noră.
Și sunt , de  nu prea puțină vreme, soacră.
Nu despre experiența mea vreau să povestesc, pentru că aș fi subiectivă, așa cum este oricine, când vine vorba despre experiența proprie.//

La prima oră a dimineții, Gara de Nord mișuna de țigănuși și de fețe obosite.
Mi-am ocupat, temătoare, locul.
Atunci  i-am zărit  privirea tristă, de sub  borurile pălăriei negre de catifea. N-o mai văzusem de vreo trei ani. Sigur, mi-am zic în gând, nu mă înșală vederea.
Palmele obosite nu puteau ascunde îndeajuns  pâlcurile  sângerii, care  îi cotropeau fața, altădată îngrijită,  limpede.//
Am lucrat în aceeași școală  mulți ani, în schimburi diferite, am primit  multe promoții de la ea-copii bine pregătiți, deschiși, pasionați de lectură, dezinvolți.  Fiul ei  mi-a fost elev în clasa a VII-a, mai târziu i-am pregătit o nepoată pentru admitere.//
În câteva clipe mi-au trecut prin minte o mulțime de întâmplări- înainte de 89, amândouă cumpăram   pe sub mână pantofi guban, de la același magazin. Vânzătoarea ne cunoștea- fiica ei fusese eleva  noastră -   ne da pantofii să-i probăm afară,într- un părculeț..făceam glume , era  caraghioasă situația.. //

Vecinul meu a acceptat schimbul de locuri.//

Cu doi ani în urmă,  de bunăvoie și nesilită de nimeni, în urma unei discuții cu  unicul ei fiu, a vândut apartamentul confort I, cu trei camere, pentru a construi o vilă, undeva, pe lângă oraș.
N- a fost deloc ușor, o vreme au stat cu chirie, dar știau că vor avea o casă, o grădină, flori și multă verdeață.
Pe la școală se știa cât de greu i-a fost doamnei în acea vreme să-i găsească loc de muncă fiului , absolvent al unei  facultăți particulare.
Mama n-a cedat, a bătut pe la multe uși,  i se recomanda  să aștepte că va fi sunată, revenea, insista, plângea.
S-a umilit, a fost respinsă, n-a cedat.
Au învins! el, pentru că   a muncit, ea,  pentru că era mamă.
Acum, el este cineva!
Între timp, tânărul s-a căsătorit.
Între cele două femei- soacră și noră- în scurt timp, conflictul a atins cote paroxistice.
Doar ele știu adevărul..care adevăr?
Când n-a mai putut  suporta, a cedat.
S-a retras într-un sat de câmpie, prea cald vara, mult prea friguros iarna, alături de părinții ei, bolnavi,țintuiți la pat , ambii, peste optzeci de ani.
Noroi, ger, cenușă, teamă, lacrimi fără șir..Și lupusul  care o torturează.
A stat în spital zece zile, fiul a sunat o singură dată.//
Am vorbit cu ea aseară.
Ar vrea  să nu plângă. Nu poate.
Ar vrea  să spere. Nu știe în  ce.
Ar vrea  creadă. În cine?

24 de comentarii:

  1. Aceste relaţii noră-soacră vor face istorie, mai mult sau mai puţin. Descoperim de fiecare dată tot felul de exemple, tot felul de trăiri, tot felul de conflicte, unele chiar exacerbate din vina ambelor părţi. Mamele de băieţi au un sentiment acut al proprietăţii şi trăiesc permanent cu sentimentul că "băiatul" nu este îngrijit cum se cuvine sau tratat cum se cuvine. Dar există şi destule situaţii în care armonia este deplină. Până la urmă, şi într-o astfel de relaţie este vorba despre compromisuri...

    RăspundețiȘtergere
  2. Am avut o colegă (acum s-a pensionat), care îmi spunea cât de ruşinos era pe vremuri pentru un bătrân să ajungă la azil.
    Apoi i s-au umplut ochii de lacrimi. Era o femeie foarte puternică de altfel.
    Îşi dăduse tot ce avea unicului ei fiu. Acum nu mai are nimic, doar teama că dacă va fi să moară nici înmormântarea nu-i va fi făcută decât prin telefon.
    Simplu: suni la pompe funebre, plăteşti cu card-să nu pierzi vremea cu deplasări-şi spui: luaţi-o şi duceţi-o în locul acela frumos pregătit la cel mai bun cimitir.

    RăspundețiȘtergere
  3. incredibil, dar adevărat. se pare că tot mai iubite sunt mamele care lasă totul la voia întâmplării. este mare lucru să existe un fel de "potriveală" între cele 2 personaje renumite.
    oricum, este de plâns când se ajunge la atare situaţie.
    este un subiect interminabil.

    o seară frumoasă, Gina!

    RăspundețiȘtergere
  4. Cris,
    Tocmai spuneam că m-aș feri de generalități. Viața se compune din cazuri.
    Între literatură și realitate este o distanță uriașă.Prea multă durere.

    RăspundețiȘtergere
  5. Lucia,
    Mă întreb cum de s-a ajuns la acest sadism.
    Să se fi împietrit atâtea suflete?

    RăspundețiȘtergere
  6. Otillia,
    Da, așa este, subiectul este inepuizabil.
    Cele două personaje feminine sunt antagonice, dar cel care este, deopotrivă, fiu și soț?

    RăspundețiȘtergere
  7. Personal, cred ca relatia mama-copil ori, mai bine-zis, parinti-copii este de multe ori gresit inteleasa si interpretata.
    Eu vad lucrurile in felul urmator: atunci cand aduci pe lume o fiinta, devii automat responsabil pentru ea. Dar asta nu inseamna sa-i devii sclav pe vecie - e vreo diferenta intre un sclav si un parinte care munceste o viata si ii da TOTUL copilului, ajungand in situatii de genul acesteia ori, mai rau, direct in strada?! - ci sa-l inveti cum sa traisca viata pe propriile-i picioare si, eventual, atunci cand are nevoie iar tu POTI S-O FACI, sa-l ajuti.
    In caz contrar, se ajunge la conditionari de genul "trebuie sa... altfel de ce m-ai mai facut?" si, automat, la sentimente de vinovatie.
    Stiu, din proprie experienta, ca e mult mai comod sa astepti de la parinti un ajutor (mai ales cand el este si posibil), decat sa te lupti sa-ti gasesti propriile solutii si rezolvari. Dar mai stiu si ca procedand astfel nu-i cinstit si ca nici nu poti creste intru cine esti tu cu adevarat...

    In cazul particular povestit de tine, dincolo de situatia dificila si nefericita in care se afla doamna respectiva, oricat de greu de acceptat ar fi, ambii poarta partea lor de vina.
    In cine sa creada, te intrebi? In ea insasi. Ca se poate desprinde de trecut, ca isi poate asuma sacrificiul facut fara a astepta ceva in schimb, ca poate inca lupta pentru mai bine. E foarte greu, dar nu imposibil!...

    RăspundețiȘtergere
  8. Chiar asa, de ce nu vor soacrele sa cedeze controlul?
    Ma refer la soacre adevarate, mame de baieti.

    RăspundețiȘtergere
  9. Ruxi,

    În mare parte, vedem lucrurile cam la fel.
    O diferență ar fi- adesea, a-ți ajuta copilul,chiar atunci când este adult, din perspectiva mamei vorbesc, nu înseamnă a deveni sclavul lui, este o dovadă de iubire necondiționată.

    Dacă ne referim la cazul pe care îl aduc în discuție, lucrurile se schimbă- fosta mea colegă a greșit- nu atunci când a trebuit să plece din casa pe care o construise cu fiul ei.A greșit făcând acel prim pas- înstrăinarea propriei case.

    Dureros, extrem de dureros mi se pare comportamentul fiului ei.

    RăspundețiȘtergere
  10. @Daurel,

    Ne situăm pe poziții ”antagonice”- sunteți tată de fete..n-am ce să fac!
    Mi-a spus mie un ardelean că, în calitatea lui de tată de fete, mă înțelege perfect, în calitatea mea, de mamă de băieți..n-a fost chiar așa.
    Cred că nu există înțelegere.
    Sau, nu perfectă, cum cum spunea Cris, un fel de compromis.
    Soacrele sunt de două feluri, vreți să ziceți??mamele fetelor ar fi o categorie blândă?

    RăspundețiȘtergere
  11. Sunt mamă de băiat. Căruia i-am tăiat la timp cordonul ombilical spre sănătatea şi pacea amândurora.
    Dacă în numele dreptăţii viitoarea mea noră mă va trata aşa cum mi-am tratat eu soacra, n-am a mă teme. Dar viaţa nu e totdeauna dreaptă, deci nu-s lipsită de spaime. :D

    RăspundețiȘtergere
  12. @Arcadia,

    Ai pus punctul chiar pe I.
    Există, din nefericire, și slăbiciune. Care costă.
    Se mai zice că bine faci, bine găsești!
    Că nu se întâmplă chiar așa totdeauna este altă poveste!

    RăspundețiȘtergere
  13. Un gand bun doamnei, din partea mea. E trist. Cum e posibil ca ceva sau cineva sa iti intunece atat de tare mintea, incat sa uiti de parintii TAI? Mai ales intr-un timp cand au nevoie absoluta, de sprijin si caldura!
    Din pacate, se intampla lucrurile astea. Dumnezeu stie de ce... e trist insa cand vezi ca sange din sangele tau nu mai stie de tine.

    RăspundețiȘtergere
  14. E dureroasa povestea, dar asa e in viata. Uneori ne sacrificam, facem tot ce stim mai bine si rasplata e doar suferinta. Nu exista explicatii pentru astfel de lucruri. Poate e crucea fiecaruia sa si-o poarte, asa cum i-a fost data.

    O seara linistita, Gina!

    RăspundețiȘtergere
  15. O perioada fetele sunt costisitoare,educatia este mai pretentioasa;am fost 4+ o sora; in final ea a coordonat ingrijirea parintilor, ceea ce sper ca voi beneficia si eu de la fiicele mele...Sperante...
    Soacra-mea a facut tot ce-a putut sa-si ajute cele trei fete...
    O fata ne-a facut rost de bilete la concertul de revelion de la Viena; anul trecut;eu,luat prin surprindere, am renuntat; a plecat sotia cu o prietena.
    Nici nu mai amintesc de laptop, curele si cravate; ultimele inutile, deoarece prefer helanci si bretele pentru a fi in ton cu tiganii din Mogosoaia unde sunt prezent zilnic...
    PS.de parca n-ar fi de-ajuns...
    "o fata la 7 sate
    nici aceea sa nu fie
    numai vestea ei sa vie" (cujetare ardeleneasca)

    RăspundețiȘtergere
  16. Ancuța,

    Mi-ai adus un zâmbet matinal- întâi, pentru că ai un suflet blând și poți pătrunde dincolo de lumea asta plină de durere.
    Și apoi , pentru că ești prima fată, care se gândește că nimic nu trebuie să tulbure dragostea față de părinți.
    Am zis totdeauna că iubirea pentru o persoană- iubit(ă), soț(ie) își are drumul ei.Care nu se poate suprapune, nu poate suprima iubirea față de părinți.
    Și , mai ales, față de mamă.
    Nimeni nu are dreptul să-i ceară celuilalt să aleagă.Pentru că nu există alegere.
    Există doar iubire.
    Sau, foarte grav, nu există.

    Zile frumoase îți doresc, Ancuța!!

    RăspundețiȘtergere
  17. Sorina,

    Bună dimineața!
    Nu știu cine rânduiește ca lucrurile să fie așa.
    Poate că ea, colega mea, este o persoană specială, un suflet ales- s-a dedicat fiului, el i-a călcat iubirea cu bocancii, lăsând-o să plece.
    Ea s-a întors în casa părintească, pentru a-și îngriji părinții, ei înșiși singuri.
    Cred că este un fel de echilibru , în care cel bun poate să dăruiască, indiferent cât de greu i-ar fi.
    Știi, am o convingere- totdeauna , casa părintească trebuie să existe, să fie locul în care te poți întoarce.Din punctul ăsta de vedere, eu mă aflu într-un punct incert..
    Îmi îndrept gândurile către copiii mei!
    Zile și seri frumoase îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  18. @Daurel,

    Eu aș zice că educația copiilor, fete sau băieți, înseamnă dragoste și mult efort! Pentru că, ai consimțit să-i aduci pe lume.Ești dator, le-ai dat viață, trebuie să te îngrijești de viața lor.
    Unii spun că până la majorat. O fi așa..
    Eu zic că rămâne valabil toată viața.
    Dacă ei pot răspunde , revanșându-se , este perfect.Dacă lipsește dragostea , tradusă în atașament este treaba lor.
    Știu și fete care și-au uitat total părinții.
    Știu și băieți foarte iubitori.
    Nu știu cine le rostuiește..
    Bucurii să aveți!!

    RăspundețiȘtergere
  19. Din fericire, relatia mea cu soacra e foarte buna, la fel si relatia mamei mele cu ginerii ei.
    Cred ca si eu voi fi o soacra buna nu ma vad scorpie. :)

    RăspundețiȘtergere
  20. Gabi,
    Nici eu nu te văd scorpie.Depinde cum te va simți dumneaei..

    RăspundețiȘtergere
  21. E mult prea trista povestea asta.
    Gina, am scris trei comentarii, le-am sters pe toate... e foarte usor sa judeci din afara.

    RăspundețiȘtergere
  22. Off.... chiar ca greu subiect pentru asa timpuri festive (din pacate, viata nu prea tine cont de sarbatori).
    Cu inima, am simtit ca mereu, mereu, si cand D. va avea 80 de ani, va fi tot baiatul meu drag, si voi face absolut orice pentru el, orice mi-ar cere si mai ales ce nu mi-ar cere vreodata. Din iubire, din nebunie, din gelozie...
    Cu mintea, stiu ca nu va fi nevoie niciodata sa fac gesturi extreme. Pentru ca, daca imi da Dumnezeu destula ININMA si suficienta MINTE, il voi creste in asa fel incat totul sa decurga firesc, omenesc, curat.
    (Pe de alta parte, ceea ce-mi face sufletul sa mi se stranga de teama este ca - sunt convinsa - colega ta, si alte mame nefericite, si-au propus exact ceea ce mi-am propus si eu...)

    RăspundețiȘtergere
  23. Cati,
    De îndată ce lucrurile se învârt în jurul cuvintelor, cât de grave pot fi ele, ca un fiu să-și lase mama să plece din casa ei?
    Să trăiască precar, bolnavă și atât de necăjită?

    RăspundețiȘtergere
  24. Sayyi,
    Eu cred că trebuie moderație în tot ce facem.
    Sigur că , indiferent de vârstă, fiul tot copilul tău rămâne, dar are viața lui.
    De condamnat este felul în care se ajunge în situații l-limită. De aici, toate capătă alt curs..
    O zi bună!

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.