Nu știu
cum și când a început... în timp ce
ascultam părerile elevilor mei despre tema zilei, ( de fiecare dată
extinsă), plimbându-mă printre rânduri, m-am descoperit îndepărtând frunzele uscate ale florilor de la ferestrele sălilor
de clasă.
Îi poți
spune egoism, este treaba ta, eu nu știu cum să-mi numesc dorința, adevărul este că nu de puține ori mi-am asortat la bluză, sacou
sau rochie câte o floricică ruptă din fereastră.
Bineînțeles
că gestul meu nu a trecut asa… zadarnic m-a avertizat
o dirigintă a unei clase , în care pervazurile erau
mici sere , pe care se răsfățau toate
culorile!
Grădinarul
era, însă, doamna învățătoare.
Nu m-am
potolit deloc.
Recunosc-
nu pot trece pe lângă flori, așa pur și
simplu.
Culeg
fie doar una.//
Undeva pe un raft , în spatele clasei, niște țepi, alături de câteva ferigi.
Spinii protejau minuscule buchețele de câte două inimioare.
Sufereau
în taină.
De la copiii,
care, deja, îmi știau obiceiul,
am aflat că dirigintele clasei- profesor de educație
fizică- în fiecare iarnă își aduce florile de acasă.
Pentru
căldură!
În pauză,
am rupt cu mare dificultate o rămurică.
Într-un
pahar cu apă, crenguței i s-au ivit
firișoare de speranțe, în câteva
zile zâmbea în verdele ei special cu salbe de
țepi.
La cei nu
știu câți ani a împlinit, inima voinicului își păstrează
cu aceeași înțepătoare discreție roșul desenat în gemene inimioare.
Printre
spini.
