spini și inimioare

Nu știu cum  și când a început... în timp ce  ascultam părerile elevilor mei despre tema zilei, ( de fiecare dată extinsă),  plimbându-mă  printre rânduri, m-am descoperit  îndepărtând frunzele uscate ale florilor de la ferestrele  sălilor  de clasă.

Îi poți spune egoism, este treaba ta, eu nu știu cum să-mi numesc dorința,  adevărul este că  nu de puține ori mi-am asortat la bluză, sacou sau rochie câte o floricică ruptă din  fereastră.

Bineînțeles că gestul meu nu a trecut  asa… zadarnic   m-a avertizat o dirigintă a unei clase , în care pervazurile   erau mici sere , pe care se răsfățau toate  culorile!

Grădinarul era, însă,   doamna învățătoare.

Nu m-am potolit deloc.

Recunosc- nu pot trece pe lângă  flori, așa pur și simplu.

 Culeg  fie doar una.//

   Undeva pe un raft , în spatele clasei, niște țepi, alături de  câteva ferigi.

 Spinii protejau minuscule buchețele de  câte  două inimioare.

Sufereau în  taină.

  De la copiii, care, deja,  îmi știau   obiceiul,  am aflat că dirigintele clasei- profesor de educație fizică-  în fiecare iarnă își aduce florile  de acasă.

Pentru căldură!

În pauză, am rupt cu mare dificultate  o rămurică.

Într-un pahar cu apă, crenguței i s-au ivit  firișoare de speranțe,  în câteva zile zâmbea în verdele ei  special cu salbe de țepi. 

La cei nu știu  câți ani  a împlinit, inima voinicului își păstrează cu aceeași  înțepătoare discreție roșul  desenat în gemene  inimioare.

Printre spini.