cu gândul( sau) cu fapta

 Întâmplător sau nu, de dimineață, vorbeam ( la telefon)  cu o fostă colegă de școală. Ea a rămas acolo, în satul dintre Argeș și Neajlov, să-i învețe pe copii  cum se coace graiul  spicului de grâu în  metafore ” măi, voi să nu plecați prea departe de  sat, le  spunea G, că o să vă doară  ceva mai târziu, dar o vă doară rău de tot, locul unde v-ați lovit de prima piatră  lăsată drept în potecă..„
 Vorbeam  noi despre profesorii din facultate,  despre examene și   colocvii, și uite așa am ajuns cu vorba la  blagiana matrice stilistică. Din una în alta, ”descoperim„ noi două,  cu o imensă bucurie, că există în noi, cei născuți și crescuți  în aceleași locuri, ceva care ne leagă mai puternic decât oricare dintre  toate  victoriile după care alergăm... și nu ne mai oprim.

 Există ceva  în educația țărănească, în filozofia acestei morale, ceva care  îndeamnă la cumpătare. Tata îmi spunea mereu” neam de neamul nostru  n-a ajuns prin tribunale„ .
De ce spun asta?
 O spun , pentru că  mi-au rămas  în minte  șiroaiele de lacrimi  ce nu mai conteneau, aseară, să se reverse din ochii, acoperiți cu basma, ai unei  femei. Mama cuiva,  deunăzi om foarte important: bogat, cât să nu-i poțí ține minte  averile, casele, tablourile, bijuteriile, plimbările, bărbat frumos, cu ținută princiară, scriau  cu niște ani în urmă ziarele..om cu funcții foarte importante.. ”să aibă grijă și de băiatul meu, că n-a greșit  rău ca alții, asta îi rog, să fie buni cu el, că  or fi având și ei copii...”