cu gândul( sau) cu fapta

 Întâmplător sau nu, de dimineață, vorbeam ( la telefon)  cu o fostă colegă de școală. Ea a rămas acolo, în satul dintre Argeș și Neajlov, să-i învețe pe copii  cum se coace graiul  spicului de grâu în  metafore ” măi, voi să nu plecați prea departe de  sat, le  spunea G, că o să vă doară  ceva mai târziu, dar o vă doară rău de tot, locul unde v-ați lovit de prima piatră  lăsată drept în potecă..„
 Vorbeam  noi despre profesorii din facultate,  despre examene și   colocvii, și uite așa am ajuns cu vorba la  blagiana matrice stilistică. Din una în alta, ”descoperim„ noi două,  cu o imensă bucurie, că există în noi, cei născuți și crescuți  în aceleași locuri, ceva care ne leagă mai puternic decât oricare dintre  toate  victoriile după care alergăm... și nu ne mai oprim.

 Există ceva  în educația țărănească, în filozofia acestei morale, ceva care  îndeamnă la cumpătare. Tata îmi spunea mereu” neam de neamul nostru  n-a ajuns prin tribunale„ .
De ce spun asta?
 O spun , pentru că  mi-au rămas  în minte  șiroaiele de lacrimi  ce nu mai conteneau, aseară, să se reverse din ochii, acoperiți cu basma, ai unei  femei. Mama cuiva,  deunăzi om foarte important: bogat, cât să nu-i poțí ține minte  averile, casele, tablourile, bijuteriile, plimbările, bărbat frumos, cu ținută princiară, scriau  cu niște ani în urmă ziarele..om cu funcții foarte importante.. ”să aibă grijă și de băiatul meu, că n-a greșit  rău ca alții, asta îi rog, să fie buni cu el, că  or fi având și ei copii...”

între hoți cronici

 Cu cât te lupți mai mult, cu atât devii mai rău..
Tocmai voiam să povestesc cam ce am înțeles eu despre ziua de ieri, când multă lume s-a înghesuit să prindă o porție de fasole ( că este mai bună de la cazan), cum unii preferă ciolanul( ei știu de ce), cum unii au huiduit chiar în ziua în care ar fi trebuit să se gândească smeriți la înaintași, și cum alții/mulți/puțini au ieșit în stradă, cu nepoții și copiii , așa, pur și simplu, să se bucure, să vadă parada , să fluture tricolorul. 
 Și să fredoneze un vers/două din Imnul Național.
 Abia începusem să scriu,  când am primit un film de la o prietenă, de peste Ocean. 
Nu mi-a spus nimic, doar mi l-a trimis.
 L-am văzut, te invit, dacă vrei, este duminică, ai timp, eu cred că vei afla  foarte multe lucruri interesante, cu unele s-ar putea să nu fii  de acord. 
Dar și multe nu doar utile! 
Este o temă complexă- despre furt, hoție, misionari, credință, Dumnezeu, canibali, drepturi, sănătate, reputație, bani, smerenie, necaz, invidie, bogăție, nebunie, junglă, mlaștină, pastori,orgoliu, bunăstare,  copii, educație, dreptate,supărare, voință, armonie.
 Concluzii? multe!
 Cred că ar trebui să te înarmezi cu răbdare, ți-aș spune cât durează, nu mult, dar încearcă, și poate discutăm .. 

 Un dar de suflet, de la un boier!

cel mai neinteligibil lucru

 despre lume este că e inteligibilă, Albert Einstein.

De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că  nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă  vrăjit îi deosebeau de noi.

Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului  făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută  ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci,  copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni,  furci și fuse. Se vindeau  bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.

Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți. Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă,  sprijinită pe patru roți.

Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc  printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.

N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se  că rudarii fură sau vorbesc urât.
Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.
Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă  la școala primară. Erau foarte buni la matematică . 
În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau  și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.//

R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că  a crescut  în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.//

Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.
Covorașe cu  cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.
Casele  au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă  blondă.

Nici R nu mai este, s-a stins într-o  zi însorită de mărțișor.
I-am dus ghiocei. Și  o mare tristețe.//

Ieri dimineață, când au coborât din trenul de București,  parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi,  pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și   picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.

Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz. Zi de târg,  zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele  unuia și altuia.

Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.